Lumea Justiției publică sentința prin care judecătoarea Ramona Bușu de la Curtea de Apel București a admis acțiunea Inaltei Curți de Casație și Justiție (instanță condusă de judecătoarea Lia Savonea – foto stânga) și a obligat Guvernul și Ministerul Finanțelor să pună la dispoziție sumele necesare plății restanțelor salariale ale judecătorilor, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, prevăzute în titluri executorii, scadente în anul 2026.

Așa cum Lumea Justiției a scris deja, prin Sentința civilă nr. 141 din 5 mai 2026, pronunțată în dosarul nr. 1844/2/2026, judecătoarea Ramona Bușu a hotărât următoarele:

„Admite cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de către reclamanta ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE în contradictoriu cu pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI şi MINISTERUL FINANŢELOR. Obligă pârâţii la emiterea actelor administrative şi efectuarea tuturor demersurilor bugetare necesare pentru includerea/alocarea integrală a sumelor solicitate necesare achitării drepturilor salariale restante ale judecătorilor şi ale celorlalte categorii profesionale îndreptățite, prevăzute în titluri executorii, scadente în anul 2026, inclusiv prin rectificare bugetară, dacă este cazul, precum şi la punerea la dispoziția reclamantei a tuturor fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante respective, sub sancţiunea unei penalităţi în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere.

Stabileşte un termen de executare de 10 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancţiunea aplicării dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Aplică pârâţilor Guvernul României şi Ministerul Finanţelor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, până la îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin prezenta”.

Refuz nejustificat din partea Guvernului și Ministerului de Finanțe de a asigura sumele pentru restanțele salariale

Concret, judecătoarea CAB Ramona Bușu explică faptul că apărările Guvernului și ale Ministerului de Finanțe, care au invocat existenţa unor dificultăţi economice, nu justifică sub nicio formă refuzul acestora de a include în proiectul de buget, în integralitatea lor, sumele de bani reprezentând drepturi salariale restante, inclusiv dobânzi, stabilite prin titluri executorii. CAB a stabilt că refuzul celor două autorități este unul nejustificat, impunandu-se obligarea lor la emiterea actelor administrative şi efectuarea tuturor demersurilor bugetare necesare pentru includerea/alocarea integrală a sumelor necesare plății restanțelor salariale inclusiv prin rectificare bugetară, la dispoziția ICCJ urmând să fie puse fondurile pentru plata drepturilor judecătorilor și celorlalte categorii îndreptățite.

Sfidarea dreptului la proprietate, a hotărârilor judecătorești definitive și încălcarea principiului separației puterilor în stat

De asemenea, judecătoarea Ramona Bușu de la Curtea de Apel București atrage atenția că în condițiile în care tranşele cu drepturile salariale au fost deja reeşalonate şi, ulterior, amânate, avem de-a face cu o încălcare a dreptului fundamental la proprietate.

În paralel, Guvernul și Ministerul Finanțelor nesocotesc atât Constituția României, cât și Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, mai exact dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive într-un interval de timp rezonabil.

Nu în ultimul rând, Guvernul și Ministerul Finanțelor încalcă principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precizează judecătoarea Bușu, amintind că prevederile din Constituția României potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” și subliniind că Justiția nu se înfăptuiește prin Guvern şi ministerele din subordine.

Penalitățile și amenda judiciară, garanții pentru respectarea sentinței

În ceea ce privește impunerea unor penalități și aplicarea unei amenzi judiciare instanța arată că aceste măsuri au ca scop să determine Guvernul și Ministerul Finanțelor să-şi execute obligaţiile stabilite prin sentință. În plus, penalitățile și amenda se impun, arată judecătoarea CAB, ţinând cont de atitudinea sfidătoare a Guvernului şi Ministerului Finanţelor la adresa hotărârilor judecătoreşti prin care au fost stabilite în sarcina statului, lato sensu (în sens larg), obligaţii de plată a unor drepturi salariale restante în favoarea personalului din sistemul judiciar pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite.

În acest context, este amintită și declarația premierului Ilie Bolojan (foto dreapta), prin care s-a pus la îndoială legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti, afirmându-se, mai mult sau mai puţin voalat, că Guvernul nu va proceda la punerea în aplicare a prezentei hotărâri. O declarație despre care instanța atrage atenția că este contrară legii și este de natură a aduce atingere gravă autorităţii judecătoreşti, cu încălcarea nepermisă a principiilor statului de drept, în care supremaţia legii este definitorie.

Redăm fragmente din sentința judecătoarei CAB Ramona Bușu, prin care Guvernul și Ministerul Finanțelor au fost obligate să pună la dispoziția ICCJ sumele pentru plata restanțelor salariale ale judecătorilor, grefierilor și ale categoriilor de personal îndreptățite (documentul este atașat integral la finalul articolului):

„Examinate în lumina practicii judiciare constituţionale şi europene, apărările pârâţilor legate de existenţa unor dificultăţi economice nu justifică sub nicio formă refuzul acestora de a include în Proiectul de buget, în integralitatea lor, sumele de bani reprezentând drepturi salariale restante, inclusiv dobânzi, stabilite prin titluri executorii, pentru judecători şi celelalte categorii profesionale pentru care Înalta Curte este ordonator principal de credite, sume scadente în anii 2024, 2025 şi 2026.

În primul rând, apărările au fost prezentate exclusiv în cadrul litigiului pendinte, fără emiterea unui act apt să anuleze sau să modifice drepturile creditorilor rezultate din titlurile respective.

În al doilea rând, sumele cu pricina au fost eşalonate, iniţial, pe 5 ani, prin O.U.G. nr. 114/2018, pentru ca apoi, prin O.U.G. nr. 115/2023, aceleaşi tranşe, neplătite până la data de 31 decembrie 2023, să fie reeşalonate, începând cu anul 2024, iar prin O.U.G. nr. 52/2025 să se prevadă ca tranşele scadente până la 31 decembrie 2025, care nu au fost plătite până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, să se plătească în anul 2026, pentru ca, în final, în anul 2026, executivul, prin Guvern şi Ministerul Finanţelor, să refuze pur şi simplu includerea tuturor sumelor cuvenite în Proiectul de buget înaintat spre aprobare Parlamentului. Plata drepturilor salariale restante este, aşadar, incertă, iar amânarea plăţii pare a fi făcută sine die (pe perioadă nedeterminată).

În practica judiciară, o măsură de reeşalonare a plăţii unei creanţe asupra statului a fost considerată neconstituţională, întrucât, 'Deși legiuitorul delegat invocă un scop legitim al măsurii criticate, și anume promovarea unei modalități de plată care să permită în același timp despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite, dar și respectarea țintei de deficit bugetar anual, totuși, instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unei creanțe asupra statului (după ce creanțele erau deja exigibile în baza primei eșalonări) nu satisface exigențele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanță, constituind, din acest punct de vedere, o ingerință disproporționată asupra dreptului', Curtea Constituţională reţinând, totodată, că ordonanţa de urgenţă 'afectează, în sens negativ, dreptul fundamental la proprietate, astfel cum înțelesul constituțional al verbului a afecta a fost definit în jurisprudența Curții Constituționale, contravenind în acest mod dispozițiilor art.115 alin.(6) din Legea fundamentală' (a se vedea Decizia C.C.R. nr. 528/2013, publicată în M. Of. nr. 63 din 24.01.2014).

Or, în cauză, tranşele au fost deja reeşalonate şi, ulterior, amânate, aspect de natură a afecta dreptul fundamental la proprietate al creditorilor din titlurile executorii în discuţie, cu nesocotirea exigențelor caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare, în sensul prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecinţă, observând că niciunul dintre motivele invocate de către pârâţi nu justifică în mod corespunzător refuzul acestora de a include în Proiectul de buget, în integralitate, sumele solicitate de reclamantă, necesare achitării drepturilor salariale restante ale judecătorilor şi ale celorlalte categorii profesionale îndreptățite, prevăzute în titluri executorii, scadente în anul 2026, instanţa conchide că în speţă există un refuz nejustificat din partea autorităţilor pârâte, impunându-se obligarea acestora la emiterea actelor administrative şi efectuarea tuturor demersurilor bugetare necesare pentru includerea/alocarea integrală a acestor sume, inclusiv prin rectificare bugetară, dacă este cazul, precum şi la punerea la dispoziția reclamantei a tuturor fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante respective.

Desigur, demersurile nu trebuie să se limiteze la rectificarea bugetară, putând fi avute în vedere şi alte modalităţi prin care se ajunge la acordarea sumelor la care reclamanta este îndreptăţită, precum alocarea din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut de art. 30 din Legea nr. 500/2000, astfel cum pârâţii au procedat anterior [a se vedea, în sensul precizat, H.G. nr. 1111/2023 (f. 38 - vol. I), H.G. nr. 1278/2023 (f. 42 - vol. I), H.G. nr. 1573/2024 (f. 81 - vol. I)].

În ceea ce priveşte stabilirea unui termen de executare şi aplicarea de penalităţi şi amenzi judiciare, Curtea va soluţiona în mod prioritar excepţiile invocate de pârâţi cu privire la capetele 3 şi 4 de cerere.

Din această perspectivă, sub un prim aspect, instanţa aminteşte dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, în acord cu care 'Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă', instanţa, în temeiul art. 18 alin. (6) teza I din aceeaşi lege, putând stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare.

La rândul său, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează că, 'Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărarii definitive se face de bunăvoie in termenul prevăzut in cuprinsul acesteia, iar in lipsa unui astfel de termen, in termen de cel mult 30 de zile de la data rămanerii definitive a hotărarii'.

Articolul 18 este situat în Capitolul II Procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ, în vreme ce art. 24 este amplasat în Capitolul III Procedura de executare, iar din interpretarea lor coroborată rezultă că instanţa învestită cu cererea la care se referă art. 8 alin. (1) poate stabili ea însăşi un termen pentru executarea hotărârii pe care o pronunţă, iar, în ipoteza în care nu procedează astfel, hotărârea trebuie executată în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a acesteia.

De asemenea, termenul ce poate fi fixat este lăsat la latitudinea acesteia, putând fi chiar mai mic decât termenul de 30 de zile antereferit, câtă vreme legiuitorul nu restrânge marja de apreciere a instanţei, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă).

Sub un al doilea aspect, soluțiile prevăzute la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pot fi stabilite, conform art. 18 alin. (5), sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere, instanţa putând stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2), după cum arată alineatul 6 al articolului 18, cu precizarea că textul legal are în vedere art. 24 alin. (2) în forma în vigoare anterior modificării sale prin Legea nr. 138/2014, sens în care trimiterea trebuie apreciată ca fiind făcută la art. 24 alin. (3). Potrivit acestuia, 'La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică persoanei juridice, autorității sau instituției publice, după caz, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din Codul de procedură civilă, pentru un termen maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii'.

Deşi dispoziţiile art. 18 alin. (5) din lege nu fac referire expresă la prevederile art. 24, în lipsa unor detalieri privitoare la penalităţile ce pot fi aplicate, Curtea conchide că textul are în vedere penalităţile prevăzute de art. 906 C.proc.civ., la care art. 24 alin. (3) din lege face trimitere, art. 906 alin. (2) şi (3) C.proc.civ. arătând că, atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

În legătură cu neindicarea de către reclamantă a sumei căreia să-i fie aplicat un procent cu titlu de penalitate de întârziere, învederată de către pârâtul Ministerul Finanţelor prin întâmpinarea la cererea introductivă, instanţa subliniază cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12/2018 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. 418 din 16.05.2018, cu caracter obligatoriu, şi anume:

'(...) în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru'. Prin urmare, precizarea valorii obligaţiei nu este o condiţie sine qua non (fără de care nu se poate) pentru admisibilitatea unui asemenea petit.

În continuare, esenţială pentru prezenta cauză este Decizia nr. 2/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 141 din 20 februarie 2023, prin care instanţa supremă a procedat la examinarea dispoziţiilor privind penalităţile atât din perspectiva art. 18, cât şi din perspectiva art. 24 din Legea nr. 554/2004.

(...)

Cu alte cuvinte, stabilirea unei penalităţi pentru neexecutarea hotărârii poate fi dispusă chiar de către instanţa care pronunţă hotărârea cu pricina, legiuitorul însuşi instituind o asemenea posibilitate prin dispoziţiile art. 18, aplicabile în etapa de judecare a fondului, iar nu în etapa de executare, aceleaşi concluzii fiind pe deplin valabile şi pentru amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, aplicabilă persoanei juridice, autorității sau instituției publice, după caz, în sarcina căreia se instituie prin aceeaşi hotărâre o obligaţie de a face care implică un fapt personal al acesteia.

Ca atare, instanţa va respinge ca neintemeiate şi excepţia prematurităţii capătului 3 de cerere, inclusiv astfel cum a fost modificat, excepţia prematurităţii capătului 4, ridicate de pârâţi, şi excepţia inadmisibilităţii prin prisma nerespectării etapelor prevăzute de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, invocată de pârâtul Guvernul României.

De altfel, Curtea este surprinsă de necunoaşterea de către Guvern a conţinutului acestei dezlegări, în contextul în care decizia a fost pronunţată într-o cauză vizând încuviinţarea executării silite îndreptate împotriva Guvernului României, prin Secretariatul General al Guvernului.

Bineînţeles, într-o asemenea procedură necontencioasă, debitorul nu este citat, însă Decizia nr. 2/2023 a fundamentat o serie de hotărâri de respingere a acţiunilor formulate în contradictoriu cu Guvernul României, având ca obiect 'amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art. 24din Legea nr. 554/2004)', aşa cum reiese din aplicaţia Rejust (a se vedea, cu titlu de exemplu, dosarele nr. 3037/2/2025, 5340/2/2024, 4617/2/2024).

Pe fondul celor două petite, instanţa remarcă faptul că un termen de executare de 10 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri este unul rezonabil pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina celor doi pârâţi, prin raportare la urgenţa cauzei şi la împrejurarea că data rămânerii definitive a sentinţei este, la acest moment, incertă, putând fi vorba despre 2 luni, 6 luni sau chiar mai mult, iar orice întârziere în executarea acesteia ar fi de natură a afecta în mod substanţial drepturile creditorilor din titlurile executorii pentru care Înalta Curte solicită alocarea fondurilor.

În ceea ce priveşte solicitarea de aplicare de penalităţi în cuantumul maxim prevăzut de lege şi a amenzii judiciare, Curtea reţine temeinicia acesteia, având în vedere, pe de o parte, că au drept cauză juridică neexecutarea unei obligaţii legale.

În speţă, pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice şi-au încălcat obligaţiile legale referitoare la pregătirea Proiectului Legii bugetare pe anul 2026, prin proiectul înaintat Parlamentului reducând în mod exponenţial sumele destinate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru Titlul 10 'Cheltuieli de personal' şi Titlul 59 'Alte cheltuieli', inclusiv faţă de limitele de cheltuieli iniţial aprobate, fără nicio minimă explicaţie şi fără ca aceeaşi măsură a reducerii să fie aplicată şi celorlalţi ordonatori principali de credite (cu excepţia Ministerului Public, unde diminuarea nu a fost, totuşi, atât de evidentă). Aceasta deşi din Proiectul de buget aprobat de Înalta Curte reieşea cu puterea evidenţei necesitatea creşterii cuantumului sumelor alocate acestor titluri, pentru executarea tranşelor scadente a unor sume reprezentând drepturi salariale restante stabilite prin titluri executorii, nicidecum posibilitatea diminuării.

Mai mult decât atât, ambii pârâţi au ignorat şi ignoră în continuare obligaţiile lor decurgând din Constituţia României şi Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive într-un interval de timp rezonabil, cu afectarea dreptului de proprietate al creditorilor din titlurile executorii invocate, drept protejat prin art. 44 din Legea fundamentală şi art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În plus, prin refuzul de a-şi executa obligaţiile, cu repunerea în discuţie a fondului cauzelor în care au fost emise titlurile executorii şi efectuarea propriei evaluări a hotărârilor având caracter executoriu, cu omiterea prevederii constituţionale conform căreia 'Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege' [art. 126 alin. (1)], iar nu prin Guvern şi ministerele din subordine, pârâţii nesocotesc principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, enunţat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

Astfel cum s-a menţionat în doctrină, întrucât separaţia priveşte cele trei funcţii principale prin care puterea se exercită în stat (funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judecătorească), acestea trebuie îndeplinite de autorităţi diferite, ce colaborează, însă, între ele, pentru a evita ruperea puterii statului, care, prin natura ei, nu poate fi decât unică, chiar dacă se manifestă în modalităţi şi forme diferite [a se vedea M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăseascu, Constiuţia Romaniei revizuită - comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 2-3].

Pe de altă parte, atât penalităţile, cât şi amenda judiciară constituie măsuri de constrângere, pentru a determina autoritatea publică pârâtă să-şi execute obligaţiile stabilite prin hotărârea respectivă.

În prezenta cauză, asemenea măsuri se impun, fără putinţă de tăgadă, ţinând seama de atitudinea sfidătoare a celor doi pârâţi, Guvernul României şi Ministerul Finanţelor, la adresa hotărârilor judecătoreşti prin care au fost stabilite în sarcina statului, lato sensu (în sens larg), obligaţii de plată a unor drepturi salariale restante în favoarea personalului din sistemul judiciar pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite.

Luarea unor măsuri de constrângere este necesară cu atât mai mult cu cât însuşi Prim-ministrul României a declarat, fără nicio reţinere, că 'Guvernul a promovat un buget, acesta a fost amendat în Parlament și, indiferent de sentința care va fi dată...poate va fi dată ca și sentințele in zona de salarizare a magistraților, ea practic nu poate fi pusă in aplicare, că nu Guvernul a definitivat proiectul final de buget, ci Parlamentul Romaniei. Gândiți-vă că primești o sentință, mai propui un proiect de lege și din nou în Parlament se modifică. O atenție mai mare ar fi fost binevenită când declanșezi o astfel de acțiune. Nu Guvernul este responsabil pentru această situație. E o problemă de suportabilitate bugetară și socială ca atunci când nu ai bani suficienți și trebuie achitate niște sume care vin istoric din spate. România este într-o situație de criză. Personal, din punct de vedere moral, cand ai astfel de situații, ai dreptul moral să te gandești la anumite eșalonări'.

O asemenea declaraţie, venită din partea persoanei care conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, prin care se pune la îndoială legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti ('poate va fi dată ca și sentințele in zona de salarizare a magistraților') şi se afirmă, mai mult sau mai puţin voalat, că Guvernul nu va proceda la punerea în aplicare a prezentei hotărâri, chiar înainte de a cunoaşte raţionamentele avute în vedere de instanţă, prezumând, ab initio (dintr-un început), că aceasta este neconformă legii, este de natură a aduce atingere gravă autorităţii judecătoreşti, cu încălcarea nepermisă a principiilor statului de drept, în care supremaţia legii este definitorie. Or, 'Statul, făcând legea, este obligat să o respecte atât timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga; dar atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege, şi astfel statul este stat de drept. Statul, în virtutea aceleiaşi idei, este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte în proces; el poate fi condamnat de proprii săi judecători şi este ţinut ca un simplu particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa' [juristul francez Léon Duguit, citat în lucrarea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pg. 74].

VIII. Soluţia instanţei

Pe cale de consecinţă, faţă de cele ce preced, Curtea va admite cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, urmand a obliga pârâţii la emiterea actelor administrative şi efectuarea tuturor demersurilor bugetare necesare pentru includerea/alocarea integrală a sumelor solicitate necesare achitării drepturilor salariale restante ale judecătorilor şi ale celorlalte categorii profesionale îndreptățite, prevăzute în titluri executorii, scadente în anul 2026, inclusiv prin rectificare bugetară, dacă este cazul, precum şi la punerea la dispoziția reclamantei a tuturor fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante respective, sub sancţiunea unei penalităţi în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere.

Totodată, va stabili un termen de executare de 10 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancţiunea aplicării dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, urmand a aplica pârâţilor Guvernul României şi Ministerul Finanţelor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, până la îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin prezenta”.

 *Citiți integral sentința judecătoarei CAB Ramona Bușu, prin care Guvernul și Ministerul Finanțelor au fost obligate să pună la dispoziția ICCJ sumele pentru plata restanțelor salariale ale judecătorilor, grefierilor și ale categoriilor de personal îndreptățite