Înalta Curte de Casație și Justiție a emis luni, 22 iunie 2026, o dezlegare de drept prin care a scos la iveală o treabă de mântuială a Parlamentului României în ceea ce privește ordinele de protecție. 

Mai exact, ICCJ a stabilit că „victima poate renunţa la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie, atunci când cererea este introdusă de către procuror în numele victimei”. În caz că vă sună cunoscut, acest pasaj a existat – cu mici variațiuni – în Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice din 2012 până în 2025, când art. 43 din Legea 217/2003 a fost abrogat prin Legea 232/2025, inițiată de către 24 de deputați și senatori PNL (vezi facsimil), în frunte cu fosta ministră a Justiției Alina Gorghiu (foto).

Iată minuta hotărârii prealabile nr. 82/2026 emise în dosarul nr. 478/1/2026:

„Admite sesizările conexate formulate de Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă în dosarul nr. 46054/245/2025 şi de Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă în dosarul nr. 2427/306/2026. În interpretarea şi aplicarea art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 2 alin. (2), art. 92 alin. (1) şi art. 93 din Codul de procedură civilă şi prin raportare la art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025, stabileşte că:

Victima poate renunţa la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie, atunci când cererea este introdusă de către procuror în numele victimei, conform art. 40 alin. (3) lit. a) sau art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2026”.

A dispărut norma specială, dar a rămas cea generală

Deși minuta ICCJ este lapidară, ideea pe care a mers Înalta Curte transpare din încheierile prin care tribunalele din Iași și din Sibiu au sesizat instanța supremă: chiar dacă Parlamentul a eliminat art. 43 din Legea 217/2003, în legislația românească a rămas norma de drept comun, care îi permite victimei să renunțe la judecarea cererii sale (indiferent care ar fi aceea), conform principiului disponibilității, prevăzut în art. 9 din Codul de procedură civilă.

Redăm pasajele legale relevante:

I. din Legea 217/2003:

- art. 43 (înainte de abrogare): „În cazurile prevăzute la art. 40 alin. (3) și art. 34 alin. (6), victima poate renunța, potrivit prevederilor art. 406 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la judecarea cererii privind ordinul de protecție”;

- art. 40 alin. 3 lit. a: „Cererea poate fi introdusă în numele victimei și de procuror”;

- art. 34 alin. 4-6:

„(4) Procurorul confirmă necesitatea menținerii măsurilor de protecție dispuse de organul de poliție prin ordinul de protecție provizoriu, aplicând o rezoluție cu caracter administrativ pe exemplarul original al acestuia.

(5) În cazul în care constată că nu mai este necesară menținerea măsurilor de protecție dispuse, procurorul poate dispune motivat încetarea măsurilor de protecție, cu menționarea momentului de la care acestea încetează. Procurorul comunică acest lucru de îndată unității de poliție care a înaintat ordinul de protecție provizoriu, care ia măsuri pentru informarea imediată a persoanelor ce făceau obiectul acestuia.

(6) Imediat după confirmarea prevăzută la alin. (4), procurorul înaintează ordinul de protecție provizoriu, însoțit de documentele care au stat la baza emiterii și confirmării acestuia, judecătoriei competente în a cărei rază teritorială a fost emis, însoțit de o cerere pentru emiterea ordinului de protecție, întocmită potrivit prevederilor art. 40 alin. (3) lit. a) și art. 41”;

II. din Codul de procedură civilă:

- art. 2 (aplicabilitatea ca normă generală):

„Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă

(1) Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.

(2) De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare”;

- art. 9 (principiul disponibilității):

„Dreptul de dispoziție al părților

(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public.

(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

(3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege”;

- art. 406 alin. 1: „Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă”.

* Citiți aici încheierea prin care Tribunalul Iași a sesizat ICCJ

* Citiți aici încheierea prin care Tribunalul Sibiu a sesizat ICCJ