Lumea Justiției prezintă în exclusivitate controversatele hotărâri prin care atât Curtea de Apel București (în faza de fond), cât și Înalta Curte de Casație și Justiție (în recurs) au respins acțiunea a 23 de procurori de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Ordinului nr. 344/2023 al fostului Procuror General Alex Florența (foto 1) – ordin pe care actuala șefă PICCJ Cristina Chiriac (foto 2) a declarat că s-ar putea să-l modifice, dar pe care, la fel ca predecesorul ei, a refuzat să-l facă public. În ciuda secretomaniei Parchetului General, Lumea Justiției a dezvăluit documentul încă de luna trecută (click aici pentru a citi). 

Amintim că ordinul a fost atacat în două procese (cel de față – colectiv – și încă unul, individual), ambele acțiuni fiind respinse atât de CAB, cât și de ICCJ (definitiv). Celălalt dosar a fost deschis la cererea procurorului Cristian-Emanuel Dobre de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4. În esență, motivele de nelegalitate invocate în procesul colectiv despre care vorbim acum sunt aceleași precum cele expuse de procurorul Dobre într-un articol de pe Juridice.ro în octombrie 2024, magistratul explicând in detaliu de ce consideră că actul administrativ este de o crasă nelegalitate.

Subliniem că deși ordinul a fost emis în 2023, iar hotărârile judecătorești care au respins acțiunile împotriva acestui document au fost pronunțate în 2024-2025, ordinul este de actualitate: în octombrie 2025, a provocat o adevărată furtună în dosarul în care Călin Georgescu este judecat pentru așa-zisa lovitură de stat (click aici pentru a citi).

Punctul nevralgic al Ordinului 344/2023 îl reprezintă articolul 10, prin care Florența a obligat toți procurorii de ședință din țară să ceară voie de la șefii lor direcți în cazul în care vor să pună concluzii contrare actului efectuat de către procurorul de caz (de exemplu: achitare, restituire a rechizitoriului, neconfirmare a unei clasări ori a unei redeschideri de urmărire penală, respingerea unui acord de recunoaștere a vinovăției etc.). Iar dacă șeful nu este de acord cu aceste concluzii contrare, ordinul lui Alex Florența îl obligă să desemneze alt procuror de ședință.

Iată cum sună art. 10 alin. 2-4 din ordin:

„(2) Procurorul de ședință, care apreciază diferit cu privire la elemente esențiale ale cauzei, într-un mod care poate conduce la o soluție contrară celei vizate / dispuse prin actul procurorului care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală, va aduce acest fapt la cunoștința procurorului ierarhic superior comun, întocmind în acest scop o notă care va cuprinde aspectele aflate în divergență și opinia motivată asupra evoluției cauzei.

(3) Procurorul ierarhic superior comun analizează și decide în urma consultării procurorilor cu opinii contrare.

(4) În situația in care procurorul ierarhic superior apreciază că sunt neîntemeiate concluziile propuse de procurorul de ședință cu privire la aspectele sesizate, va desemna un alt procuror pentru a participa la soluționarea cauzei”.

Clasicul refuz: oportunitate, nu legalitate

În ceea ce privește procesul colectiv (dosarul nr. 1120/2/2024), atât judecătoarea Alina-Irina Prisecaru de la Curtea de Apel București, cât și magistrații Mihnea-Adrian Tănase, Elena-Diana Tămagă și Adina-Oana Surdu de la Înalta Curte au respins argumentele celor 23 de reclamanți împotriva art. 10 din ordin sub pretextul că includerea acestui pasaj este o chestiune de oportunitate, nu de legalitate – și deci instanța de contencios administrativ nu o poate cenzura. Un argument des întâlnit în motivările cu care instanțele de contencios resping o acțiune sau alta. 

În plus, atât CAB, cât și ICCJ s-au lăsat impresionate de alin. 3 din art. 10, care obligă procurorul ierarhic superior să-i limiteze libertatea subalternului de a pune concluzii în instanță „în urma consultării procurorilor cu opinii contrare”. Altfel spus: în optica celor două instanțe, acest citat infralegal are mai mare greutate decât un pasaj legal – respectiv art. 71 alin. 2 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară:

„Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, țînând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate sesiza la Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de apărare a independenței și imparțialității procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, pentru influențarea în orice formă a concluziilor”.

De aceea spunem că motivările CAB și ICCJ sunt cel puțin controversate.

Redăm principalul pasaj din sentința CAB:

„Analizând legalitatea actului contestat în raport de criticile aduse prin cerererea de chemare în judecată şi prin cererea de intervenţie accesorie, Curtea reține următoarele:

În esență, reclamanții au contestat câteva dispoziții din Ordinul nr. 344/27.11.2023 privind organizarea activității judiciare, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând nelegalitatea acestuia în raport de dispozițiile Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, ale Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ale Codului de procedură penală și chiar ale Constituției României.

În prealabil, Curtea observă că acest Ordin a fost emis în temeiul art. 21 alin. 1 pct. 1 și 2 din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1106/2023, potrivit căruia ‘procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce, coordonează şi răspunde de activitatea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a parchetelor din subordine, luând măsuri pentru buna organizare şi funcţionare a acestora și exercită, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor și în temeiul art. 81 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară și art. 21 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, potrivit cărora, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie emite ordine cu caracter intern’.

O primă critică a avut ca obiect nelegalitatea prevederilor art. 10 alin. 2, 3 și 4 din Ordin, potrivit cărora:

‘Procurorul de ședință care apreciază diferit cu privire la elemente esențiale ale cauzei, într-un mod care poate conduce la o soluție contrară celei vizate / dispuse prin actul procurorului care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală, va aduce acest fapt la cunoștința procurorului ierarhic superior comun, întocmind în acest scop o notă care va cuprinde aspectele aflate în divergență și opinia motivată asupra evoluției cauzei.

Procurorul ierarhic superior comun analizează și decide în urma consultării procurorilor cu opinii contrare. În situația în care procurorul ierarhic superior apreciază că sunt neîntemeiate concluziile propuse de procurorul de ședință cu privire la aspectele sesizate, va desemna un alt procuror pentru a participa la soluționarea cauzei’.

În opinia reclamanților și a intervenientei accesorii, aceste dispoziții ale actului contestat sunt contrare prevederilor constituționale potrivit cărora ‘în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie (art. 1 alin. 5), ‘în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor (art. 131 alin. 1), iar procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției (art. 132 alin. 1).

Deopotrivă, acestea ar fi contrare Legii nr. 303/2022 privind statutul procurorilor și judecătorilor, potrivit cărora procurorii sunt independenți, în condițiile legii; în soluțiile dispuse procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege (art. 1 alin. 1,2); procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora; procurorii trebuie să asigure, în toate stadiile unui proces, că drepturile și libertățile individuale sunt garantate și că ordinea publică este protejată; procurorii își desfășoară activitatea cu bună-credință și în mod imparțial, asigurând inclusiv aparența de imparțialitate; constituie abateri disciplinare, imixtiunea în activitatea altui procuror.

Totodată, nelegalitatea art. 10 alin. 2, 3 și 4 din Ordin a fost invocată și în raport de dispozițiile Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care prevăd că ‘Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii (art. 1 alin. 4); procurorii trebuie să respecte și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor, să respecte prezumția de nevinovăție, dreptul la un proces echitabil, principiul egalității de arme (art. 66 alin. 2 și 3), Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuții...participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată (art. 66 lit. e); dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine (art. 68 alin. 1); lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute unui alt procuror în următoarele situații:

suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii, în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența, precum și cauze obiective care împiedică, rechemarea sa, lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile (art. 68 alin. 5); procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului. Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate sesiza la Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de apărare a independenței și imparțialității procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, pentru influențarea în orice formă a concluziilor (art. 71 alin. 1 și 2).

Lecturând toate aceste prevederi legale, Curtea observă că, exceptând art. 66 lit. e, art. 68 alin. 5 și art. 71 alin. 1 și 2 din Legea nr. 304/2022, acestea se referă la procurori, în general, fiind deopotrivă aplicabile celor care efectuează / supraveghează urmărirea penală, cât și celor de ședință.

Prin urmare, toate principiile enunțate anterior, inclusiv cel al independenței, sunt aplicabile și în cazul procurorilor care efectuează / supraveghează urmărirea penală, deși actele acestora sunt supuse controlului procurorului ierarhic superior, care le verifică sub aspectul legalității și temeiniciei.

Așa fiind, este limpede că dispozițiile invocate de reclamanți și de intervenientă, enunțate anterior, trebuie interpretate într-un context mai amplu, în care legiuitorul a configurat desfășurarea activității tuturor procurorilor cu respectarea principiului subordonării ierarhice.

Or, Curtea observă că, citând toate textele constituționale și legale referitoare la principiile care guvernează activitatea procurorilor, reclamanții au concluzionat în mod eronat că activitatea procurorilor de ședință se bucură de garanții suplimentare față de cea a procurorilor care efectuează / supraveghează urmărirea penală.

În această privință, art. 71 alin. 1 și 2 din Legea nr. 304/2022 prevede că procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului, este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză; procurorul poate sesiza la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de apărare a independenţei şi imparţialităţii procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, pentru influenţarea în orice formă a concluziilor.

În același sens, art. 363 alin. 2-4 din Codul de procedură penală prevede că în cursul judecăţii, procurorul exercită rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, formulează cereri, ridică excepţii şi pune concluzii, iar când apreciază că există vreuna dintre cauzele care împiedică exercitarea acţiunii penale, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.

În opinia Curții, textul art. 10 din Ordinul contestat este doar aparent în contradicție cu aceste dispoziții legale, de vreme ce, tocmai pentru respectarea principiului independenței procurorului de ședință cu concluzii contrare, procurorul ierarhic superior va desemna un alt procuror pentru a participa la soluționarea cauzei.

Curtea remarcă faptul că această soluție este rezultatul consultării procurorilor cu opinii contrare și al analizei procurorului ierarhic superior comun, în contextul unei informări reciproce între secțiile judiciare și secțiile de urmărire penală pentru a asigura posibilitatea procurorului care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală de a supune examinării instanței raționamentul său cu privire la soluția care se prefigurează în cauza penală.

Tocmai pentru a preîntâmpina situația în care, formându-și opinia în temeiul dispozițiilor legale incidente și a acelorași probe administrate în cauză, procurorul care a efectuat / supravegheat urmărirea penală și procurorul de ședință concluzionează diferit, art. 10 din Ordinul contestat propune o soluție care să asigure respectarea principiului unității, potrivit căruia fiecare procuror reprezintă întregul parchet din care face parte.

În această privință, prin Decizia nr.1.058/din 14 noiembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. 41 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 810 din 28.11.2007, Curtea Constituțională a statuat că ‘principiul subordonării ierarhice sau al unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, prevăzut de dispoziţiile constituţionale mai sus menţionate, şi care conferă specificul acestei categorii de magistraţi, semnifică legătura existentă între procurorii care compun Ministerul Public, în considerarea căreia aceştia sunt obligaţi să se supună şefilor lor, adică să efectueze sau să se abţină de la efectuarea unor acte, din ordinul acestora’.

Anterior, prin Decizia nr. 345 din 18 aprilie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 415 din 15.05.2006, Curtea statuase următoarele:

‘Ca o garanţie a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor, Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic. Prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea de către toţi procurorii din sistemul Ministerului Public a funcţiei lor de reprezentare a intereselor întregii societăţi, altfel spus, exercitarea atribuţiilor de autoritate publică de către acesta, fără discriminare şi fără părtinire. În virtutea acestui principiu, Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorităţi publice’.

Recent, prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituțională a statuat că ‘în raporturile de serviciu în care intră procurorul de şedinţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora «(1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine», iar «(3) Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale». De asemenea, sunt incidente prevederile procesual penale cuprinse, de exemplu, în art. 304, art. 335 alin. (1), art. 328 alin. (1) sau în art. 339 alin. (2)’.

Prin urmare, și concluziile procurorului de ședință intră sub incidența dispozițiilor art. 68 alin. 1 și 3 din Legea nr. 304/2022 (care a preluat dispozițiile art. 64 alin. 1 și 3 din Legea nr. 304/2004), care prevăd că dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, iar măsurile şi soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate în scris şi motivat de către procurorul ierarhic superior ori de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acesta constată că sunt nelegale sau netemeinice.

În acest context, este limpede că dispozițiile art. 71 alin. 2 din Legea nr. 304/2022 care prevăd că procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate trebuie interpretat în coroborare cu art. 64 alin. 1 și 3 din aceeași lege.

Concluzia acestui raționament este aceea a legalității art. 10 alin. 2, 3 și 4 din Ordinul contestat, care permit procurorului ierarhic superior să desemneze un alt procuror care să participe la judecarea cauzei, dacă apreciază că sunt neîntemeiate concluziile propuse de procurorul de ședință cu privire la aspectele sesizate.

Pe de altă parte, Curtea constată că art. 10 din Ordin prevede consultarea prealabilă a procurorului de ședință și a celui care efectuează / supraveghează urmărirea penală, procurorul ierarhic putând împărtăși opinia primului, așa încât posibilitatea susținerii concluziilor de achitare sau de încetare a procesului nu este exclusă.

Reclamanții au mai invocat nelegalitatea art. 10 din Ordin și prin raportare la dispozițiile art. 68 alin. 5 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, potrivit cărora ‘lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute unui alt procuror în următoarele situații: suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii, în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența, precum și cauze obiective care împiedică, rechemarea sa, lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile’.

Curtea apreciază că acestea nu sunt incidente în situația concretă supusă analizei, reținând, pe de o parte, că procurorii din cadrul serviciului judiciar penal participă la judecata cauzelor penale, potrivit programării întocmite de procurorul șef de secție și, deci, nu se află în situația de a li se fi repartizat o lucrare, iar pe de altă parte, înlocuirea prevăzută de art. 10 din Ordin este rezultatul unor consultări și al unei decizii a procurorului ierarhic superior în temeiul art. 64 alin. 1 și 3 din Legea nr. 304/2004.

Cât privește recomandările europene invocate de reclamanți – Recomandarea Rec (2000) 19 a Comitetului de Miniștri către Statele membre privind rolul Ministerului Public în sistemul de justiție penală, Carta de la Roma, Declarația de la Bordeaux, Avizele CCPE nr. 16(2021) și nr. 13(2018) –, acestea conțin dispoziții generale, aplicabile tuturor procurorilor (atât celor care supraveghează / efectuează urmărirea penală, cât și celor de judiciar), așa încât nu pot fi avute în vedere pentru a susține argumentele reclamanților.

Nici criticile privind caracterul inoportun și dificultatea de fi puse în aplicare dispozițiile art. 10 din Ordin nu pot fi avute în vedere, întrucât exced controlului instanței de contencios, învestite potrivit Legii nr. 554/2004, cu verificarea legalității actului contestat.

Aceleași argumente au fost invocate de reclamanți și pentru contestarea dispozițiilor art. 23 alin. 4, potrivit cărora, în cazul divergenței între parchetul care a emis actul de sesizare și parchetul care asigură participarea la judecarea cauzei cu privire la însușirea retragerii plângerii penale prealabile, decizia aparține procurorului ierarhic superior comun.

Și în privința acestora, Curtea are în vedere raționamentul expus anterior, reținând netemeinicia criticilor aduse.

O altă dispoziție din Ordinul nr. 344/2023 contestată de reclamanți este cea cuprinsă în art. 26, potrivit căruia în cauzele având ca obiect cererile formulate în faza de executare a hotărârilor definitive prevăzute de art. 550-6011 din Codul de procedură penală coroborate cu dispozițiile art. 22-81 din Legea nr. 253/2013 și art. 179-182, art. 184 din Legea nr. 254/2013, la ședințele de judecată, potrivit art. 2 alin. 1 lit. d din OUG nr. 78/2016, participă procurorii de la parchetele de pe lângă instanțele competente să soluționeze cauzele.

În esență, în susținerea acestui motiv de contestație reclamanții au prezentat ipoteza unei contestații la executare formulate împotriva unei hotărâri definitive de condamnare într-o cauză în care concluziile au fost asigurate de un procuror D.I.I.C.O.T., arătând că Ordinul stabilește că în cauza penală respectivă participă procurorul de la parchetul nespecializat, care poate să nu dețină gradul profesional specific D.I.I.C.O.T. și nici să nu fie în măsură să formuleze aprecieri cu privire la lămurirea cauzei penale.

Nelegalitatea art. 26 din Ordin a fost invocată generic, prin raportare la Codul de procedură penală, Legea privind organizarea judiciară și O.U.G. nr. 78/2016, aceasta din urmă stabilind că procurorii D.I.I.C.O.T participă la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei.

În prealabil, Curtea notează că art. 550-6011 din Codul de procedură penală constituie Titlul V (intitulat ‘Executarea hotărârilor penale’), că dispozițiile art. 22-81 din Legea nr. 253/2013 și cele art. 179-182, art. 184 din Legea nr. 254/2013 reglementează executarea hotărârilor penale, iar art. 2 alin. 1 lit. d din O.U.G. nr. 78/2016 prevede că procurorii D.I.I.C.O.T participă la şedinţele de judecată, cu excepţia fazei de executare a pedepsei, în cauzele pentru care procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au sesizat instanţele de judecată ori au exercitat căile de atac ori în alte situaţii în care participarea procurorului este obligatorie în raport cu infracţiunile date de prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa direcţiei.

Prin urmare, ceea ce se invocă este participarea procurorilor de ședință de pe lângă instanțele competente să soluționeze cauzele și în alte cereri formulate în faza de executare a hotărârilor definitive, în afara celor referitoare la executarea pedepsei, prevăzute expres de excepția cuprinsă în art. 2 alin. 1 lit. d din O.U.G. nr. 78/2016.

Curtea notează că, de-a lungul timpului, această problemă de drept a fost interpretată diferit de D.I.I.C.O.T., de Parchetul General și de instanțele de judecată, fiind supusă chiar analizei Curții Constituționale, care, prin Decizia nr. 609/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 246 din 22.03.2024, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, reținând că asemenea aspecte ţin de modalitatea de interpretare şi aplicare a legii la situaţia individualizată a fiecărei speţe, iar clarificarea împrejurărilor cauzei şi determinarea prevederilor de lege incidente revin competenţei exclusive a instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, nefiind de resortul contenciosului constituţional.

Pentru aceleași considerente, nici în prezenta cauză nu se poate proceda la analiza legalității art. 26 din Ordin prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. d din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, întrucât aceasta excede controlului pe care instanța de contencios administrativ îl poate exercita asupra actului contestat.

În contextul unor interpretări diferite ale normelor legale menționate anterior, Curtea reține că Ordinul nr. 344/2023 a asigurat interpretarea și aplicarea uniformă a acestora. Prin contestarea legalității actului în această privință, reclamanții au solicitat instanței de contencios administrativ să dezlege o problemă de drept procesual penal, petit care excede însă limitelor învestirii în temeiul Legii nr. 554/2004.

Reclamanții au contestat și dispoziția cuprinsă în art. 5 alin. 3 din Ordinul 344/2024, potrivit căreia, în procedura de cameră preliminară, va participa procurorul desemnat conform planificării în ședințele de judecată. În această procedură, răspunsul scris la cererile și excepțiile invocate va fi întocmit de procurorul care a efectuat sau, după caz, a supravegheat urmărirea penală, cu excepția situației în care procurorul ierarhic superior desemnează un alt procuror pentru întocmirea acestuia.

Aceștia au invocat neconstituționalitatea, în raport de dispozițiile art. 73 alin. 3 lit. l din Constituție (care prevăd că organizarea și funcționarea Ministerului Public se reglementează prin lege organică) și nelegalitatea, în raport de dispozițiile art. 72 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară (potrivit cărora, în procesele penale, la ședința de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului) și de prevederile art. 345 alin. 3 din Codul de procedură penală (potrivit cărora, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare sau în cazul în care sancționează, potrivit art. 280-282, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei).

În prealabil, Curtea observă că art. 5 alin. 3 din Ordinul contestat reglementează participarea procurorului în situațiile în care este aplicabilă procedura camerei preliminare, stabilind ca regulă participarea procurorului desemnat conform planificării în ședințele de judecată.

Însuși art. 72 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, invocat de reclamanți și de intervenientă, prevede posibilitatea ca în procesele penale, la ședința de judecată să participe alt procuror desemnat de conducătorul parchetului, și nu procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală, așa încât, din perspectiva acestui text legal, critica reclamanților este neîntemeiată.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 345 alin. 3 din Codul de procedură civilă, care au în vedere situația în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare, sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii sau exclude una sau mai multe probe administrate, sunt respectate prin Ordinul contestat, acesta stabilind că răspunsul scris la cererile și excepțiile invocate va fi întocmit de procurorul care a efectuat sau, după caz, a supravegheat urmărirea penală.

Curtea mai are în vedere că procedura de cameră preliminară nu se limitează la situațiile descrise anterior, așa încât în teza finală a dispoziției contestate a fost avută în vedere și posibilitatea ca procurorul ierarhic superior să desemneze un alt procuror pentru întocmirea răspunsului scris.

Așa fiind, și criticile privind nelegalitatea acestor dispoziții sunt nefondate.

Cât privește pretinsa nelegalitate a art. 6 și 7 din Ordin privind obligația procurorului de ședință de a întocmi fișa de ședință, a art. 12 alin. 5 referitoare la întocmirea procesului verbal în care să fie consemnate ședințele de analiză a soluțiilor, a art. 14 privind ținerea evidenței fișelor de ședință și a proceselor verbale de consemnare a ședințelor de analiză exclusiv în format electronic, precum și a art. 18 alin. 1, potrivit căruia adresa prin care se declară calea de atac trebuie să conțină, printre altele, datele de identificare și calitatea persoanei / persoanelor la care se referă calea de atac, Curtea constată că aceste prevederi au fost criticate întrucât ar fi nejustificate și nu ar constitui un sprijin real în activitatea judiciară a procurorilor.

Or, având în vedere inexistența unor dispoziții legale care să fi fost încălcate prin prevederile enunțate anterior, argumentele reclamanților se subsumează unei critici de inoportunitate, care excede, în cazul de faţă, controlului instanței de contencios administrativ. În această privinţă, se impune a fi notat că, deşi instanţele de contencios pot cenzura modul în care autorităţile îşi exercită dreptul de apreciere, totuşi, în exercitarea acestei atribuţii trebuie să aibă în vedere cât de mare este marja de apreciere recunoscută autorităţii în fiecare caz în parte, urmând ca aceasta să fie sancţionată doar în situaţia în care dreptul de apreciere este exercitat prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor, altfel spus, doar pentru exces de putere, în condiţiile art. 2 alin. 1 lit. n din Legea nr. 554/2004.

Or, în cauză, pârâtul a emis Ordinul contestat în limitele competenţelor conferite de lege – art. 21 alin. 1 pct. 1 și 2 din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1106/2023 şi art. 81 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară și art. 21 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor –, iar dispoziţiile contestate (art. 6 și 7, 12 alin. 5, art. 14 şi art. 18 alin. 1) nu privesc drepturi şi libertăţi, ci vizează chestiuni de ordin administrativ.

În raport de toate aceste considerente, Curtea concluzionează în sensul legalității dispozițiilor contestate ale Ordinului nr. 344/2024, reținând, totodată, că acestea au reglementat organizarea și desfășurarea activității judiciare penale și civile în limitele impuse de prevederile legale și constituționale incidente.

Pe cale de consecință, Curtea va respinge ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție accesorie.

Având în vedere soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată și observând dispozițiile art. 15 coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora suspendarea actului contestat se poate dispune numai în cazuri bine justificate, Curtea va respinge ca neîntemeiată și cererea de suspendare a executării”.

Prezentăm cel mai important fragment din decizia ICCJ:

„Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii reclamanți și de recurenta intervenientă şi a apărărilor formulate de intimat, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

II. 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenți este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.: ‘(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor’.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor ( cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudenţă, Înalta Curte reţine că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin.1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art.425 C.proc.civ. şi cu respectarea garanțiilor implicite ale art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În primul rând, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale s-a invocat în esenţă și o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi încadrate de către instanță în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și analizate ca atare în cele ce urmează.

Analizând în detaliu criticile recurenților sub acest aspect, Înalta Curte reține următoarele:

II.1.1. În esență, recurenții susţin, pe calea acestui motiv de casare, că au solicitat să se constate că textele reglementate prin Ordin sunt nelegale, întrucât acestea nu pot face obiectul reglementării prin act administrativ, însă prima instanţă nu a analizat această critică şi nu s-a pronunţat cu privire la primul motiv de nelegalitate al Ordinului contestat, respectiv nu a analizat limitele emiterii ordinului cu caracter intern și raportul acestui act administrativ cu Constituţia, respectiv raportul actului administrativ cu legea şi hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii.

Mai arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat nici asupra următoarelor aspecte invocate: că prin textele ce permit intervenţia procurorului de conducere în activitatea judiciară a procurorului de şedinţă care ar urma să solicite achitarea sau încetarea procesului penal şi înlocuirea acestuia se derogă în mod nepermis de la prevederile legale care stabilesc că orice intervenţie a procurorului cu funcţie de conducere constituie imixtiune în activitatea judiciară, constituind abatere disciplinară; că Ordinul contestat prevede imixtiunea şefului în activitatea procurorului de şedinţă; că imixtiunea în activitatea procurorului de şedinţă şi procedura de urmat pot duce la perturbarea activităţii instanţei de judecată şi sunt de natură a afecta drepturile procesuale ale participanţilor la procedurile judiciare; că textele criticate din Ordin sunt contrare Recomandărilor europene în materia justiţiei penale independente şi eficiente; că Ordinul 5/2016 privind activitatea de control în Ministerul Public interzice imixtiunea activităţii de control în privinţa procurorului de şedinţă.

Analizând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte reține că sentința atacată analizează în detaliu aceste critici, pe care le raportează la jurisprudența Curții Constituționale, simpla nemulțumire a părții cu privire la concluzia pe care o desprinde instanța din analiza sistematică și teleologică a textelor de lege invocate neputând echivala cu nemotivarea sentinței din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 CPC.

De asemenea, nu se confirmă critica recurenților în sensul că instanţa nu a analizat critica din răspunsul la întâmpinare privind caracterul inoportun şi dificultatea de fi puse în aplicare dispoziţiile art. 10 din Ordin.

Instanța de fond a justificat în mod pertinent faptul că o astfel de analiză ar excede controlului instanţei de contencios, nefiind vorba de aspecte de nelegalitate, ci eventual de oportunitate.

Prin urmare, refuzul justificat al instanței de fond de a intra într-o analiză care excede limitelor controlului de legalitate cu care este învestită nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Au mai susținut recurenții că un alt aspect ce nu a fost analizat de prima instanţă este argumentul că Ordinul contestat stabileşte că la cererile şi excepţiile din procedura de cameră preliminară se răspunde în scris, ceea ce semnifică faptul că la toate aceste cereri se va răspunde astfel, fie de către procurorul semnatar al actului de sesizare, fie de către procurorul de şedinţă, soluţie excesivă, contrară Codului de procedură penală, regulamentului de ordine interioară şi legii de organizare judiciară şi de natură a înlătura posibilitatea procurorului de şedinţă de a răspunde oral unor cereri sau excepţii care nu reclamă intervenţia procurorului care a întocmit rechizitoriul.

Contrar celor susținute de recurenți, acest aspect a fost analizat de prima instanţă, care a ajuns în mod justificat la concluzia că Ordinul contestat este doar aparent în contradicție dispozițiile legale invocate de recurenți.

Susţin recurenții că instanţa nu a analizat nici critica potrivit căreia unităţile de parchet din ţară şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au solicitat să se reglementeze participarea procurorilor specializaţi ai Direcţiei în anumite cauze, potrivit legii, sancţiunea în această situaţie putând fi nulitatea hotărârii, recurenții criticând argumentul instanţei de fond în sensul că nu poate proceda la analiza legalităţii art. 26 din Ordin prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, întrucât excede controlului instanţei de contencios administrativ.

Or, instanța de fond și-a argumentat soluția prin raportare la considerentele din Decizia Curții Constituționale nr. 609/2023 publicată în Monitorul Oficial nr. 246 din 22.03.2024, prin care instanța de control constituțional a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, reținând că ‘asemenea aspecte ţin de modalitatea de interpretare şi aplicare a legii la situaţia individualizată a fiecărei speţe, iar clarificarea împrejurărilor cauzei şi determinarea prevederilor de lege incidente revin competenţei exclusive a instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, nefiind de resortul contenciosului constituţional’.

Față de argumentarea instanței de fond nu pot fi reținute susținerile recurenților în sensul că instanţa de contencios administrativ ar fi refuzat să judece.

Simpla nemulțumire a recurenților față de modul în care instanța de fond a analizat criticile acestora nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ..

Înalta Curte mai reţine şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente, dispoziție căreia instanța de fond a înțeles să i se conformeze pe deplin.

Față de cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

II.2. Nefondată este și critica adusă hotărârii recurate, de asemenea încadrată în motivul de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 C. proc. civ. în sensul că sentinţa instanţei de fond cuprinde motive contradictorii.

Analizând considerentele a căror contrarietate este invocată, Înalta Curte reține că respectivele considerente nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

Astfel, nu există nicio contradicție între argumentele reținute de instanța de fond cu privire la independenţa procurorilor de şedinţă de a formula cereri, ridica excepţii, pune concluzii prin raportare la dispoziţiile art. 71 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 304/2022 şi pe cele ale art. 363 alin. 2-4 din Codul de procedură civilă și concluzia la care instanța ajunge cu privire la conţinutul art. 10 din Ordin.

Mai mult, instanța de fond a justificat ea însăși inexistența unei contradicții în argumentație, arătând că:

‘În opinia Curții, textul art. 10 din Ordinul contestat este doar aparent în contradicție cu aceste dispoziții legale, de vreme ce, tocmai pentru respectarea principiului independenței procurorului de ședință cu concluzii contrare, procurorul ierarhic superior va desemna un alt procuror pentru a participa la soluționarea cauzei’.

Cu privire la art. 26 din Ordinul nr. 344/2023, arată că, pe de o parte, instanţa a motivat că în cauză nu se poate proceda la analiza legalităţii art. 26 din Ordin prin raportare la dispoziţiile ort. 2 alin. 1 lit. d) din O.U.G. nr. 78/2016, întrucât aceasta excede controlului instanţei de contencios administrativ, iar apoi a concluzionat că ‘în contextul unor interpretări diferite ale normelor legale menţionate anterior, Curtea reţine că Ordinul nr. 344/2023 a asigurat interpretarea şi aplicarea uniformă a acestora’.

Or, concluzia instanței că Ordinul a asigurat interpretarea şi aplicarea uniformă a normelor legale nu echivalează cu o analiză de fond a legalității Ordinului, neexistând nicio contradicție între considerentele instanței din perspectiva criticată de recurenți.

II.3. Nefondate sunt și criticile recurenților încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

II.3.1. Susțin recurenții că instanţa de fond a stabilit că actul administrativ este legal adoptat fără a verifica dacă acesta cuprinde prevederi referitoare la organizarea judiciară, drepturile procesuale ale părţilor, statutul şi eventuala răspundere disciplinară a procurorilor şi dacă putea fi emis de către intimat în domenii rezervate de Constituţie, legii organice, conferind astfel statut de lege unui act administrativ, deşi a arătat că potrivit Constituţiei şi Legii nr. 304/2022 (art. 66 alin. 2, art. 66 lit. e, art. 68 alin. 1 şi 5, art. 71 alin. 1 şi 2), orice activitate de control ierarhic, principiu constituţional al organizării Ministerului Public care nu a fost negat în cauză, se realizează exclusiv potrivit legii şi în temeiul acesteia.

Criticile recurenților nu se confirmă.

Contrar celor susținute de către recurente, instanța de fond a analizat aceste aspecte, reținând corect și judicios argumentat că pârâtul a emis Ordinul contestat în limitele competenţelor conferite de lege – art. 21 alin. 1 pct. 1 și 2 din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1106/2023 şi art. 81 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară și art. 21 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor –, dat fiind că dispoziţiile contestate nu privesc drepturi şi libertăţi, ci vizează chestiuni de ordin administrativ, ținând de organizarea și desfășurarea activității judiciare penale și civile în limitele impuse de prevederile legale și constituționale incidente.

Faptul că unităţile de parchet au solicitat simplificarea acestor formalităţi, digitalizarea procedurilor şi chiar înlăturarea unor proceduri lipsite de valoare şi de finalitate sunt chestiuni care țin de eficiența parchetelor, și nu de legalitatea actului administrativ, excedând criticilor ce pot forma obiectul recursului.

II.3.2.Sunt nefondate criticile recurenților care susțin că dispoziţiile art. prima instanţă s-a raportat în mod greșit la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.058/2007, nr. Decizia nr. 345/2006 şi nr. 547/2020.

Au susținut recurenții că instanţa s-a raportat la jurisprudenţa mai veche a Curţii Constituţionale, ignorând jurisprudenţa recentă, sens în care invocă Decizia nr. 358/2018 și Decizia nr. 341/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 ind. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004.

Or, Decizia nr. 358/2018 a fost pronunțată asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, iar sintagma citată de recurenți, potrivit căreia ‘aplicarea unei politici nu presupune în niciun caz existența unor ordine precise date personal procurorilor într-un anumit dosar’ privește relația procurorilor cu Ministerul Justiției, iar nu relația dintre procuror și procurorul ierarhic superior și se referă la faptul că activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în concret, într-o anumită cauză penală nu are legătură cu autoritatea ministrului justiției, acestea fiind două probleme distincte.

În ceea ce privește Decizia 547/2020 invocată de recurenți, aceasta vizează statutul S.I.I.J. (Secția de Investigare a Infracțiunilor), ca secție din cadrul P.Î.C.C.J. și relația de supraordonare ierarhică a procurorului-șef al S.I.I.J. față de procurorii din cadrul celorlalte secții ale P.Î.C.C.J., iar nu relația cu conducătorul parchetului, contextul în care trebuie citită această statuare fiind acela că S.I.I.J. nu trebuie privit ca având un statut preeminent față de celelalte structuri de parchet din P.Î.C.C.J..

Or, prezentul litigiu nu vizează nici relația procurorilor cu Ministrul Justiției și nici cu procurorului-șef al S.I.I.J., paragrafele citate de recurenți din respectivele decizii fiind desprinse din context și prin urmare lipsite de forța argumentativă care se desprinde tocmai din particularitatea raporturilor de subordonare la care se referă.

Prin urmare, dând eficiență jurisprudenței constituționale aplicabile cauzei în raport de obiectul dedus judecății, în mod corect a reținut instanța de fond că dispozițiile art.71 alin. 2 din Legea nr. 304/2022 care prevăd că procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate trebuie interpretat în coroborare cu art. 69 alin. 1 şi 3 din aceeaşi lege.

II.3.3. Susţin recurenții că prin răspunsul la întâmpinare au invocat faptul că referatul de aprobare, care fundamentează Ordinul, nu a fost semnat şi ştampilat, motiv pentru care au solicitat înlăturarea acestuia din probatoriu.

Or, la dosarul de recurs a fost depus un exemplar semnat al acestui referat, susținerile recurenților fiind, prin urmare, neîntemeiate.

II.3.4. O altă critică formulată prin cererea de recurs vizează faptul că instanţa de fond a respins toate probele solicitate prin cererea de chemare în judecată şi de către avocat la ultimul termen de judecată, ca nefiind utile cauzei.

O astfel de critică, cea ar putea fi încadrată eventual în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., iar nu în cele ale art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ. este nefondată, aceasta nefiind însoțită de argumente suplimentare privind eventuale alte neregularități de ordin procedural.

II.3.5. Criticile privind solutia data cererii de suspendare a executarii actului atacat sunt lipsite de eficiența de vreme ce prin prezentul recurs a fost analizata însași cererea de anulare a actului administrativ atacat”.

* Citiți aici întreaga sentință CAB

* Citiți aici întreaga decizie ICCJ

* Citiți aici ordinul lui Alex Florența

sursa foto Chiriac: Mediafax