Avocata Mihaela Lupu (fostă Bodîrlău) – ținută aproape trei ani în detenție și apoi achitată pe motiv că fapta nu există, în urma revizuirii (click aici pentru a citi) – a început publicarea unui serial în care prezintă experiența trăită la Penitenciarul Târgșor.

În primul episod, postat marți, 7 iulie 2026, pe pagina sa de Facebook, avocata vorbește despre primul contact cu închisoarea. „În cele 21 de zile de carantină am învățat că, dincolo de dosare, condamnări sau poveștile fiecăreia, toate aveam un lucru în comun: în spatele aparențelor eram doar niște oameni speriați, care încercau să supraviețuiască unei lumi pe care nimeni nu și-ar dori să o cunoască”, scrie Mihaela Lupu.

Redăm postarea avocatei Mihaela Lupu (alte dezvăluiri despre ce a trăit aceasta după gratii pot fi văzute în interviul vido atașat la finalul articolului):

„Primii pasi în iad!

Și uite-așa, într-o bună zi, șeful de la „C.R.A.P.” s-a hotărât că nu mai sunt demnă de „Beciul Domnesc” și mi-a pregătit promovarea supremă: iadul numit Târgșor.

Trec poarta penitenciarului și ajung în faimosul P.P.D., locul unde începea marea integrare. Acolo mă întâmpină o domnișoară corpolentă, cu o expresie de parcă venise direct de la grajd și era convinsă că tocmai descoperise sensul vieții.

Scoate o fișă, își umezește vârful pixului și mă întreabă foarte serioasă:

— Câtă carte ai?

Îmi înghit zâmbetul și îi răspund politicos că am studii superioare. Notează conștiincioasă, cu aerul că tocmai a rezolvat o problemă de fizică cuantică. După ce termină de completat toate rubricile, ridică privirea spre mine și, cu o seriozitate dezarmantă, îmi adresează întrebarea care avea să mă lase fără replică:

— Știi să citești?

Pentru câteva secunde am crezut că este o cameră ascunsă. M-am uitat în stânga, în dreapta, așteptând să apară cineva și să-mi spună că e o glumă. Nimic.

Am răspuns timid:

— Încerc…

Nu apuc bine să-mi revin din șoc, că vine și următoarea întrebare, rostită cu aceeași gravitate, de parcă urma să decidă soarta omenirii:

— Păduchi ai?

În clipa aceea m-am întrebat dacă mai sunt avocat sau intrasem, fără să-mi dau seama, într-o comedie absurdă în care fiecare întrebare o întrecea pe precedenta. Am început să cred că examenul de admitere în penitenciar era mai complicat decât cel de la Facultatea de Drept și că, dacă răspundeam greșit, mă trimiteau direct la repetenție… în celulă.

După celebrul interogatoriu de la P.P.D., unde am aflat că, deși aveam studii superioare, cea mai importantă întrebare era dacă știu să citesc și dacă am păduchi, am fost condusă în carantină. Acolo aveam să petrec 21 de zile, perioada în care fiecare era observată, evaluată și încerca să înțeleagă regulile unei lumi complet diferite de cea de afară.

Primele două zile au trecut greu. Fiecare își măsura cuvintele, își ascundea fricile și încerca să pară mai puternică decât era în realitate. Eu priveam totul ca un spectator ajuns din greșeală într-un film prost, întrebându-mă dacă scenariul chiar putea deveni mai absurd.

Și, bineînțeles, putea.

Într-o dimineață, ușa celulei se deschide cu putere. Intră o femeie corpolentă, cu pas hotărât, pieptul înainte și privirea unui luptător care tocmai intră în ring pentru meciul vieții. Dacă ar fi avut și muzică de fundal, cred că nimeni nu s-ar fi mirat.

Se oprește în mijlocul camerei, ne privește pe toate și întreabă pe un ton autoritar:

— Care este șefa de cameră?

În cameră… liniște deplină.

Ne uitam una la alta, iar una dintre colege îi răspunde calm:

— Aici nu există șefă de cameră. Suntem în carantină.

Răspunsul părea că nici nu a ajuns la ea. Și-a început imediat discursul, explicând foarte apăsat din ce “clan” face parte, cine o cunoaște și că nimeni să nu-și permită să o provoace, pentru că nu răspunde de consecințe.

Noi ascultam cuminți. Nu pentru că eram impresionate, ci pentru că încercam să înțelegem dacă asistăm la o prezentare oficială, la un casting sau la începutul unei telenovele.

Dar piesa de teatru avea un final pe care nimeni nu îl anticipase.

După nici cinci minute de discurs războinic, aceeași femeie care intrase ca un general gata să cucerească penitenciarul izbucnește în plâns.

Plângea cu sughițuri și repeta că îi este foarte frică, că nu știe ce se va întâmpla cu ea, că viața ei s-a terminat și că nu credea vreodată că va ajunge acolo.

În clipa aceea am înțeles că penitenciarul dezbracă oamenii de toate măștile. Unii încearcă să-și ascundă frica în spatele amenințărilor, alții în spatele tăcerii, iar alții nu mai reușesc să o ascundă deloc.

În cele 21 de zile de carantină am învățat că, dincolo de dosare, condamnări sau poveștile fiecăreia, toate aveam un lucru în comun: în spatele aparențelor eram doar niște oameni speriați, care încercau să supraviețuiască unei lumi pe care nimeni nu și-ar dori să o cunoască”.

Dezvăluirile făcute de avocata Mihaela Lupu la Lumea Justiției: