Mi s-a uscat gura de-atâtea proteste împotriva botnițelor de tot felul, cârpe de cârpe, ori cârpe de legi^[1]. Din fericire, pentru moment, cârpele de cârpe și-au murit traiul, și-au covidit mălaiul; cârpele de legi însă, ciuperci după ploaie, se tot fac căluș în gura lumii slobodă.

Așa se face că libertatea de expresie (oooo!, libertate te iubim, ori învingem, ori murim!) se dă de ceasul pușcăriei. Frumos fardată-n constituții și-n tratate, se vede tot mai hâdă, mai ridată și mai încercănată în oglinda legilor moderne, alea numa’ bune de aliniat corectitudinea politică cu verticalitatea istorică (1). Și taman așa se face că libertatea de expresie (oooo!, vom muri și vom fi liberi!) trage să moară, cu speranța că, măcar pe patul de moarte, va mai avea parte de un pahar cu apă, ăla numa’ bun să combată deshidratarea lingvistică generată de etichete, lozinci, limbă de lemn și cârpe de cuvinte (2).

1. Legea anti-fascistă, visător-puristă

Cea mai recentă agresiune legislativă împotriva dreptului fundamental la liberă expresie a fost tălmăcită și răstălmăcită în fel și chip. Am în vedere, evident, proiectul numit Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului. Nu intenționez să recurg la un pedant inventar al amendamentelor și interdicțiilor suplimentare introduse prin această nouă lege; găsesc că-s extrem de periculoase, pentru că transformă logica și morala dreptului într-o șaormă cu de toate. 

Asta pentru că m-am mai pronunțat pe subiect și, în plus, am semnalat riscurile asociate încorsetării faptelor istorice în norme de drept, în ciuda indiscutabilelor păcate și nenorociri asociate fascismului, rasismului sau antisemitismului. Într-un mai vechi text, intitulat chiar „Istoria ca literă de lege”, scriam: Cu tot regretul pentru nenorocirile istorice, cu toată compasiunea pentru cei care au avut de suferit sau urmaşii lor şi cu toată recunoştinţa pentru eroii care au luptat pentru nobile idealuri, nu cred că adevărul istoric despre acele fapte (chiar şi atunci când e determinat şi cert) trebuie apărat de lege sub ameninţarea unor sancţiuni penale. Ba dimpotrivă, cred că e mai înţelept ca acele adevăruri să fie impuse nu prin coerciţie sau ameninţarea cu închisoarea, ci prin vibraţia lor internă şi prin ecourile care fac cu adevărat istorie şi care ar trebui să ne sensibilizeze în mod autentic şi profund. În clasica lui pledoarie pentru apărarea dreptului la liberă expresie în „Despre libertate”, John Stuart Mill susţinea că, dacă o opinie nu este „în mod complet, frecvent şi curajos dezbătută” („fully, frequently, and fearlessly discussed"), există riscul ca ea să se împietrească într-un dictat, să se mortifice în dogmă, să înceteze să mai fie un adevăr viu („it will become a dead dogma, not a living truth"). Sunt motivele pentru care adevărurile istorice, inclusiv – sau în special – acelea dureroase, trebuie să rămână adevăruri vii şi încărcate de emoţii pe care textele de lege sunt incapabile să le cuprindă.^[2] Îmi păstrez părerea și nu mai insist. 

Separat, însă, de aceste obiecțiuni de principiu, în acord cu aceia care au invocat neconstituționalitatea acestei noi legi (inclusiv Președintele României), cred că acest act normativ este în contradicție cu Legea fundamentală, fiind un exemplu de neriguroasă și incoerentă tehnică legislativă și, peste toate, un puturos borhot semantic. Când zic asta, am în vedere lipsa de claritate a regulilor (ce înseamnă, de exemplu, „promovarea cultului unor persoane”?), caracterul extrem de vag al termenilor și prescripțiilor normative (ce semnifică, printre altele, „distribuirea de materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”?), ori extinderea absolut inadmisibilă a excepțiilor constituționale care permit limitarea liberei expresii. Nu țin să insist asupra subiectului; pentru detalii, evoc texte mai vechi despre caracterul evident limitativ al restricțiilor constituționale ale libertății expresiei^[3] sau chiar sesizarea trimisă Curții Constituționale de Președintele României prin care este criticat în mod extensiv proiectul de lege în discuție.^[4] 

Criticile puse pe masa forului suprem de contencios constituțional au fost, însă, (cumva previzibil, de ce oare?) respinse în bloc, cu unanimitate. Les jeux sont faits! Nu-mi rămâne, prin urmare, decât să iau act de decizia definitivă și general obligatorie prin care aceste norme sunt declarate constituționale și să mă cert, de unul singur, cu televizorul-mesager care mi-a adus știrea. Iar înspre televizorul-mesager care mi-a adus știrea, mă răstesc cu două vociferări. 

a. Prima obiecțiune-nedumerire se sfârșește-n sufixul ism: de ce legea asta este așa de deranjată doar de fasc-ism, legionar-ism, ras-ism și antisemit-ism? Există, pe planetă și-n jurisdicția noastră, deopotrivă, foarte multe isme toxice care, din rațiuni de coerență a răului, les fleurs du mal, ar fi trebuit, cumva, dacă ar fi să urmăm (i)logica reglementării, să fie cuprinsă-ntr-ânsa, nu credeți? Ce facem, de exemplu, cu faptul că nazismul s-a declarat inspirat de Spengler și de Wagner? Îi scoatem și pe ei în afara legii și decretăm că operele lor sunt „materiale” de nedistribuit? (Deși în comunicatul Curții Constituționale, emis odată cu respectiva decizie, apar trimiteri la riscurile asociate „doctrinelor naziste”, proiectul de lege analizat nu include și nazismul în clasa ismelor păcătoase, omisiunea asta fiind o suplimentară sursă de confuzie!^[5]). Apoi, până mai ieri, comunismul, de exemplu, era considerat frate geamăn al nazismului, relele siameze și supreme ale secolului trecut, nu-i așa? Mai bine mort decât comunist, ziceau și revoluția, și golanii. De ce comunismul nu mai este azi pe lista neagră (nu c-ar trebui să fie, dar întreb urmând (i)logica sugerată de fosfatul bătrânilor)? Cumva pentru că el se trage din bolșevism, iar despre istoria bolșevismului nu mai este corect politic să vorbim? Dar de feudalism de ce nu pomenim și de ce nu condamnăm legarea oamenilor, cândva, de glie și acum de farmacie, mândrie, prostie și telefonie? S-au prescris cumva crimele feudalismului sau ar trebui să ignorăm că ele-s altă Mărie sub aceeași pălărie? Exempl-ism-ele pot continua, evident, dar nu este cazul să insistăm ori să instigăm. Ca să fiu cinstit, nu mă așteptam la o includere pe lista ismelor maligne a tuturor ideologiilor anterior evocate (complicată caznă de selecție și ierarhizare, zău!^[6]); mai degrabă, poate, sancționarea penală a adepților creștinismului, ca supremă formă de prigoană împotriva religiei noastre fondatoare, în numele „toleranței, diversității și incluziunii”^[7]; ori a conservatorismului, atât de blamat în ultima vreme, ca specie de obscurantism; ori a patriotismului, echivalent cu blasfemia supremă a sentimentalismelor contemporane; ori a naționalismului, care nu poate fi decât „extremist”; sau, poate, a pășunismului, semănătorismului sau a misticismului, toate, „putinisme”, evident. Hai c-am ajuns la etichete; prefer să mă opresc și să revin la ele în partea a doua. 

Să mă întorc, prin urmare, la o(ism)le mele. În realitate, absența de pe listă care mă surprinde cu adevărat (și aici am vrut, de fapt, s-ajung) este o pelagră ideologică mai fascistă decât fascismul și decât toate ismele laolaltă, blamată în ultima vreme de toată lumea bună și intelectuală și care este atentă la sănătatea climatului informațional al cetății. Este ciuma-ciumelor gândirii, holera-holerelor citirii și râia-râielor rostirii: ei bine, da, (n-)ați ghicit!, conspiraționismul! Incredibil, cum de-o fi fost omis acest mizerabil ism de înțeleptul Legiuitor care a croit lista cancerelor ideologice contemporane pe ale căror „materiale” nu avem voie a le „promova”?! Fascismul, legionarismul și rasismul fără conspiraționism sunt ca marea fără apă și ogorul fără sapă. Tocmai conspiraționismul, regele și regina ismelor să fie omis dintre tabuurile liberei expresii contemporane, măi să fie?!… Chiar nu pot să cred, mai ales acum, când Comisia Europeană consideră dezinformarea cel mai mare risc existențial pentru omenire!^[8] Păi, dacă nu era conspiraționismul, nenorocitul de el, covidul ar fi fost și astăzi virus, masca ar fi fost și azi remediu, vaccinul ar fi fost un leac perpetuu și sănătatea publică, la adăpost de orice contestații. Ce viață bun-am fi avut… Apoi, în lipsa conspiraționismului, am avea și noi o încălzire climatică serioasă, cu captivante știri de la ora cinci despre incendii catastrofale, furtuni ale morții, secete criminale și grindini cu boabe de gheață cât pepenele, toate cauzate de climate change. Pe urmă, dacă n-ar fi conspiraționismul, am sta și noi liniștiți și relaxați, convinși că Agenda 2030, care ne obligă să mâncăm gândaci și să celebrăm fericirea de-a nu avea nimic, este o imensă făcătură. Mai mult, coborând în istorie, dacă n-ar fi fost conspiraționismul, nenorocitul de el, tubulețele de aluminiu jucate de Colin Powell la tribuna ONU ar fi fost motivul necesar și suficient pentru un baban război mondial pe calea sigură a dreptului internațional; conductele Nord Stream ar fi colapsat de prea multă rugină, iar nu din cauză de mușcături de rechini; Turnul Șapte de la World Trade Center ar fi murit în somn, de bătrânețe, nu zguduit de îndoieli; Nicolae Ceaușescu s-ar fi prăpădit din cauză de furie revoluționară și proces penal, iar nu împușcat de brucanisme și voiculisme; și, în fine, pentru că n-avem timp și spațiu pentru un inventar complet, JFK, fără nebunia conspiraționiștilor, nenorociții de ei, ar fi fost, și el, o biată victimă a unui lup singuratic, lăsați-l dom’ne-n plata Domnului. 

Prin urmare, de ce nu a fost condamnat și conspiraționismul, nenorocitul de el, nu mi-e clar. Mister total. Poate că nu-i târziu să fie readus în discuție, ca să fie treaba treabă. Așa, măcar din spiritism, de lege ferenda… 

b. Al doilea protest pe care-l răcnesc înspre televizorul mesager se termină-n fobie. Faptul că legea asta măreață sancționează doar xenofobia, fobia de (alte) nații, mă frustrează la maxim. Mi-aduce aminte de mătușa Adela, care se plângea mamei mele în vremea covidului că ea nu poate concepe c-a trăit optzeci și cinci de ani, optzeci și cinci de ani, Margareto!, ca să-mi vină, pe baza noilor reguli, doar opt oameni la înmormântare, până și ăia la distanță unul de altul. Vai de-nmormâtarea mea! Acuma, fix așa și eu, într-o lume atâta de învrăjbită, măcinată de ură și umori, tensionată și derutată, în prag de implozie, doar xenofobia să fie unicul păcat de pus sub umbrela aversiunilor? Am trăit atâta amar de vreme amenințați de spectrul atâtor idiosincrazii și acuma, la final, ne speriem doar de antipatia pentru neamuri? Să mă-nmormânteze dacă pricep… 

Și când zic asta mă refer, evident, nu la miile de fobii care circulă prin cabinetele de psihiatrie și prin cursurile de dezvoltare personală, care, evident, sunt relativ greu de incriminat într-un text de lege (deși, în ultima vreme, legea, precum hârtia, suportă orice). Pe urmă, nu am în vedere nici pornirile negativiste foarte în vogă care acaparează paginile revistelor de modă, cum ar fi „fatphobia”, repulsia față de grași și grase^[9]. În fine, nu trec în inventar nici fobii ceva mai serioase, în mare trecere și-n mari festivaluri, precum românofobia, care îndreptățește orice poziții sexuale cu România pe post de curvă. O atitudine de scârbă care este nu doar tolerată, ci chiar încurajată ca bun leac terapeutic, mai ales pentru tinerii în formare și-n căutare de repere; prin urmare, ar fi fost de neconceput s-o regăsesc într-o lege autohtonă modernă. Pân-aici, nicio surpriză! 

Surpriza vine, din nou, dintr-o inexplicabilă omisiune. Fobiile care lipsesc din reglementarea noii legi și care s-ar fi calificat, cred, pentru incriminare în același capitol cu conspiraționismul, sunt în număr de două, foarte la modă astăzi, de unde și consternarea în fața omisiunii Legiuitorului de a le reglementa sever. Am în vedere, evident, două aversiuni patologice care riscă să dinamiteze întreg eșafodajul drepturilor și libertăților fundamentale: ei bine, (n-)ați ghicit, ele-s homofobia și transfobia! Ar trebui, cred, reconsiderate și, din rațiuni de coerență legislativă, puse pe soclul pe care-l merită. 

Întâi de toate, similar, cumva, cu sintagme precum „materiale fasciste”, ele prezintă avantajul ambiguității: ambele se înscriu într-o zonă de poetică incertitudine a termenilor, nu știi exact care-i baiul?, ce te mănâncă și unde trebuie să te scarpini?, homo înseamnă om, cumva?, trans de unde vine?, o transcendere, pe undeva?, homo și trans sunt puse în scenariul ăsta să potențeze fobia?, să te facă vinovat doar la gândul c-ai putea să fii în dezacord?, ori să nu ai, pur și simplu, niciun argument să te opui unui anume curent ori unei anume propagande? Avem, așadar, argumentul iubirea nu se votează. 

Apoi, dincolo de acest avantaj al ambiguității și sofismelor la apogeu, homofobia și transfobia sunt și ele susceptibile de o definiție circular-tautologică precum cea a „materialelor fasciste” („materiale de propagandă care promovează doctrine fasciste”): „ideile homofobie sunt teze care promovează homofobia”. 

În fine, un ultim avantaj al includerii lor în recentul proiect legislativ ține de uriașul potențial al acestor infracțiuni: spre deosebire de păcatul xenofobiei, a cărui arie de răspândire pare totuși limitată (în ciuda evoluției sale post-moderne), homofobia și transfobia dau impresia unei puteri de expansiune nelimitată și de atracție sub umbrela lor a tuturor opiniilor, argumentelor sau gândurilor, indiferent de natura lor, bune de transformat în păcat capital: etichetele astea două pot fi aplicate pe orice faptă, zicere sau gând care nu-i convine Marelui Frate. 

În concluzie, homofobia și transfobia au parcurs un suiș semantic extrem de pervers, similar cu al hate-speech-lui de care vorbeam cândva.^[10] Au profitat de o premisă comună, construită cu mult elan propagandistic, cea a iubirii necondiționate, a diversității divinizate și a toleranței nelimitate. Pe baza acestei premise, au avansat un construct semantic de respingere a fobiilor: antifobia salvează armonia! În etapa a treia, avem o veritabilă corupție lingvistică și o confiscare a bazelor conceptuale, homo și trans: în (i)logica acestui demers, homo nu mai este rădăcina etimologică a lui „om” și, apoi, „bărbat”, ci trimite direct la „homosexual”; iar trans își reneagă orice conexiune cu dincolo de, se vrea separat de orice legătură cu transgresiunea, transcendența sau transformarea și se lipește ca o ventuză de termenul sex. În etapa a patra, încărcate de noile semnificații, conceptele homosexual și transsexual revin în lume și se plimbă în piața lingvistică încântate de confortul noii identități. Pe urmă, întrucât sexul a devenit demodat și s-a cerut înlocuit de gen, homosexualul a devenit gay și a făcut un pas în spate, iar transsexualul s-a întronat ca transgender și a devenit stăpânul regatului, regele trans. De unde și transfobia, crimă de lezmajestate, numai bună de-un tratament legislativ special, pentru o cât mai adecvată protecție a drepturilor omului.

2. Etichete vechi și noi

Unul dintre efectele nocive ale legii în discuție este că deschide larg o poartă pentru invazia etichetelor și stigmatelor, cea mai la îndemână formulă de tranșare a oricăror dezbateri sau dileme și cea mai productivă pepinieră lingvistică pentru viitoare nume de infracțiuni: fascist, rasist, negaționist, antisemit, conservator, misogin, conspiraționist, xenofob, anti-vaccinist, covidiot, extremist, homofob, putinist, anti-gender, naționalist și exemplele pot continua. (Pentru o analiză detaliată a subiectului, recomand un recent dialog avut în podcastul Pe drept cuvânt cu profesorul Gheorghe Piperea.^[11]) 

Dintre toate etichetele și șabloanele care tind să viruseze dezbaterea publică autentică și adevărata gândire critică, mie mi-au atras atenția, în ultima vreme, două sintagme-simbol care par definitorii și pentru climatul gândirii contemporane, în general, și pentru paradigmele promovate de legea anti-fascistă evocată adineaori, în particular. Ambele vin să incrimineze non-conformistul zilelor noastre și să-l pregătească pentru viitoarele anchete penale. 

a. Non-conformistul zilelor noastre nu mai are voie, de acum încolo, să fie dilematic. Este o interdicție care a dospit de multă vreme în tigăile propagandei și care s-a copt, relativ recent, în cuptoarele covidului sub strașnica etichetă vaccine hesitancy. Ezitantul acelor vremuri, bombardat de propaganda oficială cu un milion de informații necredibile și contradictorii și constrâns să-și vadă suspendate drepturile fundamentale în mod arbitrar, a îndrăznit să pună la îndoială eficiența și beneficiile așa-zisului vaccin. O asemenea îndrăzneală i-a atras nu doar oprobriul unor concetățeni, ci și amenințările gardienilor cetății, bravii străjeri ai elitei. Așa se face, de exemplu, că un fost ministru al educației, anticipând prevederile legii care a motivat prezentul text, spunea că „Tot așa cum «opinia» pro nazistă e interzisă pentru că s-a demonstrat că aduce moarte, ar trebui interzisă «opinia» anti-vaccin. Care nu este o «opinie» ,ci o instigare la omor”.^[12] În acord cu domnul ministru și, din nou, în anticiparea aceleași legi, un celebru filosof s-a lansat virulent împotriva ezitanților și i-a acuzat că ar fi „cei care, în pofida unei enorme evidențe, se împotrivesc sistematic și programatic și purtării măștii, distanțării și altor măsuri de combatere a epidemiei sau care instigă la asemenea comportamente pe rețelele sociale”, motiv pentru care „trebuie să fie cenzurați și, dacă recidivează în negaționism, supuși unor sancțiuni administrative și/sau penale la fel ca și cei care susțin că la Auschwitz «n-a murit nimeni». Acești oameni, inducând în eroare pe alții, comit indirect, dar demonstrabil crime și trebuie tratați ca atare.”^[13] Una peste alta, concluzia fermă a reputaților analiști ai propagandei oficiale a fost că dilematicii-ezitanți sunt, săracii de ei, victimele teoriilor conspiraționiste^[14] și cauza multor nenorociri care se întâmplă în lume (inclusiv creșterea numărului de accidente auto^[15]). 

b. Non-conformistul zilelor noastre nu mai are voie, de acum încolo, să fie sceptic. Asta i-o interzice pericolul asociat scepticismului climatic (climate skepticism).^[16] Prin urmare, de azi înainte, dacă ai dubii pe un subiect atât de important pentru liniștea și pacea planetară și nu te opui prin toate forțele tale „dezinformării climatice” (climate desinformation), îți asumi porecla de sceptic, precum și riscul de a fi cenzurat^[17]. Iar, dacă îndrăznești cumva să te aperi cu citate latinești precum cogito ergo sum ori nullius in verba^[18], ți se va răspunde, probabil, că latina e o limbă moartă și te-așteaptă-aceeași soartă. De notat, în treacăt, deocamdată, că scepticul climatic și-a descoperit, recent, aproape din întâmplare, un frate vitreg: euroscepticul. Nu știu cine a căutat pe cine, fiecare intuia că nu este singur pe lume, dar și-au dat seama că unicul lucru care-i leagă este doar scepticismul (îndreptat în direcții complet diferite). 

Gata, mă opresc. Sper ca propunerile și ismele mele legislative sau premonițiile pomenite mai sus să fie trecute cu vederea ca distopice. Asta cu atât mai mult cu cât, „unui lucru fără cale, cale dând, alte lucruri fără cale vor urma”, cum zicea Dimitrie Cantemir. Câte lucruri „fără cale” pe lumea asta… Alcoolismul, ca ism deschizător de căi greșite, ar fi un bun exemplu. Iar, când el îmbracă forma alcoolismului legislativ, căile greșite se transformă în șapte cărări juridice sau judiciare, după caz, care duc, după cum se vede, spre nicăieri. Sau, dacă ar fi să desemnăm, totuși, un loc anume, locul acela ar fi direct în șanț.

Pentru mai multe articole de același autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro