Lumea Justiției publică fabulosul discurs susținut miercuri, 7 octormbrie 2026, de secretarul de stat al SUA Marco Rubio (foto), aflat în vizită la Atena (Grecia).

Rubio a atras atenția că omenirea se află în prezent la o răscruce de drumuri, căci „următorul deceniu și deciziile pe care le luăm vor scrie istoria următorului secol”. Potrivit oficialului american, calea care va fi urmată „va determina dacă Occidentul își va menține locul în fruntea lumii sau se va resemna cu un viitor de atrofie, servitudine și declin”. ”Fie vom alege să acționăm acum, fie vom pierde posibilitatea de a mai acționa deloc”, a explicat Rubio.

În același discurs Marco Rubio a vorbit și despre cum în ultimii anii s-a încercat distrugerea (de către forțele progresiste/ neomarxiste, adăugaăm noi) a ideilor de patriotism și de naționalism, precum și despre cum s-a ajuns ca anumite țări să își demoleze monumentele și să își condamne propria istorie, în timp ce renunțau și la independența în luarea deciziilor în favoarea unei birocrații globale aflate sub niciun control.

În acest context, Marco Rubio a subliniat că Statele Unite – sub Administrația Trump – au făcut deja alegerea. Și anume, au ales fără rezerve puterea națională.

„Credem că Europa se poate trezi din lunga sa somnolență și poate reaprinde focul care a fost aprins aici cu milenii în urmă. Există deja semne în acest sens”, a adăugat Rubio.

Discursul secretarului de stat al SUA Marco Rubio:

„Există ruine mărețe peste tot în lume. În multe cazuri, sunt locuri în care istoria pare să-și fi epuizat cursul: rămășițe ale unor culturi îndepărtate, care au dispărut de mult din memoria vie.

Dar Acropola este diferită.

De mii de ani, civilizația care a construit ceea ce se află în spatele meu a captivat imaginația lumii occidentale. Generații întregi de oameni de stat, artiști și filosofi s-au uitat la ea cu uimire și cu venerație.

Acum, timpul are tendința de a ne toci simțurile: marile victorii și înfrângerile catastrofale par să se micșoreze până devin ca o notă de subsol într-un manual, încă un fapt pe care elevii noștri trebuie să-l memoreze și să-l uite. Dar grecii din Antichitate par să exercite o influență aproape mistică asupra memoriei noastre. Ne cheamă înapoi la ei, iar și iar.

Cu 480 de ani înainte de Hristos, armatele lui Xerxes au sosit în acest oraș și i-au incendiat sanctuarele. Majoritatea atenienilor se refugiaseră deja cu corăbiile pe o insulă din apropiere. Dar o parte dintre ei a refuzat să-și părăsească căminul. În schimb, s-au baricadat în cetatea stâncoasă a Acropolei pentru a duce o ultimă luptă extraordinară, aruncând pietre uriașe de pe stânci asupra invadatorilor persani și ținând la distanță cel mai mare imperiu al epocii timp de câteva zile. În cele din urmă, au fost copleșiți. Persanii au jefuit templele, au ars sanctuarele și au ras Acropola de pe fața pământului, dar când atenienii s-au întors, au adunat rămășițele sparte ale vechii Acropole și le-au îngropat în dealul pe care se înălțase aceasta. Iar câteva decenii mai târziu, sub conducerea lui Pericle, au ridicat Partenonul.

De atunci, timp de 25 de secole, Partenonul a rămas în picioare. Imperii s-au ridicat și au căzut sub umbra sa. Iar urmașii celor care l-au construit – fiii Atenei și ai Romei – și-au dus civilizația cu ei până la capătul Pământului.

La două secole și jumătate de la fondarea republicii americane, la jumătatea distanței dintre locul în care mă aflu acum și cel de acolo – mă aflu astăzi aici în calitate de secretar de stat al acelei republici și de strănepot al coloniștilor care au sosit în Lumea Nouă din Spania – mă aflu aici pentru a recunoaște o datorie pe care nici trecerea timpului, nici distanța spațială nu o pot șterge vreodată.

Istoria Americii, istoria țării mele, este presărată cu amprentele Antichității. Grecia este literalmente sculptată în arhitectura guvernului nostru: în coloanele falnice, în cupolele și monumentele din capitala noastră. Orașul în care s-a născut Constituția noastră – Philadelphia – este el însuși un nume grecesc.

Oamenii care au fondat țara mea erau fascinați de moștenirea pe care am preluat-o de la voi. Erau extrem de erudiți în istorie – erau perfect conștienți de locul lor unic în cadrul acesteia –, dar nicio altă epocă din trecut nu le-a captat atenția sau imaginația la fel de mult ca Antichitatea. Foarte, foarte mulți oameni sunt surprinși să afle că autorul cel mai des citat în Federalist Papers nu a fost un filosof al Iluminismului sau un teoretician politic. Nu, cel mai des citat autor din Federalist Papers a fost Plutarh, biograful grec al marilor personalități ale Greciei și Romei.

S-au scris și s-au spus multe despre influența Greciei antice asupra ideilor fondatorilor americani – și, de altfel, asupra tuturor filosofilor și oamenilor de stat occidentali care i-au precedat. Cei mai mulți dintre noi cunoaștem istoria de bază. Atena ne-a dat democrația. Platon și Aristotel ne-au dat filosofia occidentală. Ideile noastre despre drept, virtute, cetățenie și guvernare republicană au fost conturate în orașele-stat grecești. Chiar și o mare parte din vocabularul nostru politic – cuvinte precum democrație, tiranie, chiar cuvântul „politică” în sine – își are originea aici.

Toate acestea sunt adevărate. Dar ceea ce îi datorăm acestui loc – ca americani și ca occidentali – este, de fapt, mult, mult mai profund. Aceste instituții și idei erau expresia exterioară a unor calități mai fundamentale pe care le observăm la grecii antici – calități care nu pot fi reduse la niciun sistem sau teorie politică anume.

Aici, la Atena, am găsit prima realizare deplină a tuturor trăsăturilor esențiale care aveau să definească Occidentul: individualitate aprigă și ambiție neobosită; explorare și invenție îndrăznețe; o dorință arzătoare de descoperire, de aventură, de risc și de glorie. O curiozitate insațiabilă față de lume și de principiile după care funcționează aceasta, o sete de a cunoaște misterele naturii și de a desluși secretele cosmosului. O nerăbdare față de noțiunea de imposibilitate, o respingere a tuturor granițelor și limitelor, un efort de a pătrunde în adâncurile necunoscutului.

Acestea nu erau doar formule sau precepte ale unei anumite școli filosofice. Ele erau trăsăturile caracteristice ale unui popor – exprimate în tradițiile, poveștile și imaginația lor; în calitățile pe care le cereau de la cetățenii lor; în lucrurile pentru care trăiau, luptau și mureau.

A le cunoaște înseamnă a ne cunoaște pe noi înșine.

Ceea ce a înflorit aici, în acest loc, a fost dorința occidentală de a descoperi tot ceea ce ignoranța, întunericul și distanța țineau ascuns minții omului. Grecii au modelat istoria, iar în plus ne-au dăruit istoria însăși. Multe dintre lucrurile pe care le știm despre numeroase civilizații antice provin aproape în întregime din relatările exploratorilor și istoricilor greci, exploratori și istorici care nu s-au limitat la a consemna istoria propriului popor, ci s-au aventurat în lume pentru a observa și a consemna epopeile popoarelor și culturilor străine de pretutindeni.

În timp ce alții priveau spre interior, grecii au fost primii care și-au îndreptat atenția spre exterior, pentru a căuta emoția și gloria de a vedea tot ceea ce era ciudat și nou. Această trăsătură a fost cea care a împins Occidentul să creeze și să construiască lucruri pe care alții nu le puteau realiza, diferențiindu-ne de atâtea alte culturi și civilizații în care stabilitatea și subzistența erau scopurile supreme ale vieții.

Dar de la greci nu moștenim doar ambiția de a explora necunoscutul, ci și convingerea că necunoscutul poate fi cunoscut. Încrederea că lumea poate fi cartografiată, măsurată și înțeleasă – și că există o ordine rațională a cosmosului, guvernată de anumite legi fundamentale, legi pe care oamenii le pot observa și pe care mintea le poate ajunge să le înțeleagă.

Aceasta a fost temelia gândirii occidentale: matematica noastră, știința noastră, medicina noastră. Filosofia, etica și religia noastră. Ea a pregătit calea pentru ca Evanghelia lui Iisus Hristos să găsească un sol fertil în Europa și să înflorească în imperiul creștinătății. A fost temelia bogățiilor teologiei creștine – ale lui Augustin și Toma d’Aquino și ale întregii tradiții a legii naturale.

Aceasta a dat naștere unei civilizații marcate nu doar de o cultură comună, ci și de o antropologie comună – o viziune comună asupra omului și a locului său în univers. Descendenții săi aveau să împărtășească nu doar ideea unei ordini naturale, ci și o înțelegere distinctă a virtuții; a destinului și a sorții; a adevărului, bunătății și frumuseții; a unui cod care dictează modul în care oamenii ar trebui să trăiască; a unor standarde și idealuri obiective spre care să tindă.

Pentru grecii din Antichitate, căutarea excelenței era chiar principiul existenței omului. Ei își organizau întreaga viață civică în jurul provocării, ambiției, competiției: în filosofie și poezie, în sculptură și teatru, în atletism și artă, în război și arta guvernării. Orașul grecesc clasic era o arenă în care oamenii mari se puteau pune la încercare și se puteau dovedi, își puteau perfecționa potențialul printr-o luptă perpetuă – pentru a fi cei mai buni, cei mai puternici, cei mai frumoși, străduindu-se să se apropie tot mai mult de perfecțiune.

Acum știu că, pentru urechile moderne, ceea ce tocmai am descris, acest mod de viață, poate părea ciudat; poate chiar să pară crud. Idealul multor ideologii din vremea noastră a devenit, sincer, o lume a siguranței perfecte, lipsită de riscuri sau eșecuri, fără gloria victoriei și fără rușinea înfrângerii. Prea des, în zilele noastre, construim în jos. Ne concepem standardele astfel încât să ne asigurăm că nimeni nu va pierde; ne preocupăm mai mult de confortul celor mai slabi decât de potențialul celor mai buni. Îi ținem pe cei mai excepționali dintre noi ostatici ai mediului, ai obișnuitului, ai mediocrității.

Oamenii care au construit Partenonul au construit în sus. Ei considerau că cea mai înaltă și mai nobilă aspirație în viață era să-i depășească pe toți ceilalți, să se străduiască să fie cei mai buni în toate lucrurile. Orașele-stat din Grecia antică erau pline de pasiune intensă, rivalitate, facțiuni și conflicte. Dar din acea luptă constantă pentru excelență – de acolo a izvorât marea înflorire a artei și a filosofiei, precum și a energiei politice și intelectuale care avea să transforme un ansamblu de orașe mediteraneene în leagănul celei mai mari civilizații din lume.

Thymos, așa cum îl numeau grecii antici – focul pasiunii, al forței, al curajului, al mândriei – este inima unei mari civilizații. Și fără el? Fără el, națiunile își pierd voința de a lupta, voința de a se strădui, voința de a supraviețui.

Astăzi, o mare parte a Occidentului a uitat această calitate. De-a lungul timpului, noi, cei din Occident, am ajuns să ne rușinăm chiar de lucrurile care ne făceau excepționali. Ne era jenă că realizările noastre ne deosebeau de restul lumii. Prosperitatea noastră a devenit, într-un fel, o sursă de vinovăție. Nu mai credeam că o meritam și că ne-o câștigasem.

Cuvântul „naționalism” a devenit un cuvânt urât. Așa că ne-am dărâmat monumentele; ne-am condamnat propria istorie. Și în prea multe locuri, ne-am învățat copiii să se rușineze de țările pe care le vor moșteni. În acest proces, ne-am deschis granițele și ne-am externalizat industria, permițând armatei noastre să se ofilească și să se degradeze.

Și, cu fiecare an care trecea, părea că ne externalizam tot mai mult din suveranitatea noastră, transferând deciziile noastre către birocrații globale aflate cu mult dincolo de sfera noastră de control.

Dar alții erau prea fericiți să umple vidul pe care l-am lăsat – vidul lăsat în urmă de slăbiciunea noastră. Și pe măsură ce încrederea Occidentului se clătina, adversarii și rivalii săi deveneau tot mai asertivi, acumulându-și propria bogăție și propria putere în locul nostru.

Iar acum, astăzi, ne aflăm la o răscruce de drumuri. Pentru că următorul deceniu și deciziile pe care le luăm vor scrie istoria următorului secol. Calea pe care o vom urma va determina dacă Occidentul își va menține locul în fruntea lumii sau se va resemna cu un viitor de atrofie, servitudine și declin. Fie vom alege să acționăm acum, fie vom pierde posibilitatea de a mai acționa deloc.

Sub președintele Trump, Statele Unite și-au făcut alegerea. Alegem urmărirea fără rezerve a puterii naționale: să preluăm din nou controlul asupra lanțurilor noastre critice de aprovizionare, să reindustrializăm economia noastră, să ne reconstruim apărarea, să luptăm pentru dominarea tehnologiilor și industriilor viitorului.

Alegem să ne îndreptăm spre noi frontiere: în producția avansată și superinteligență; în drone și arme; în cipuri, minerale, securitate cibernetică și orice alt domeniu al excelenței umane. Să ne reconstruim fabricile, să ne trimitem astronauții înapoi pe Lună și să lansăm o nouă eră a explorării spațiale.

Cu toate idealurile lor înalte, grecii antici nu erau naivi. Ei înțelegeau că națiunile au interese. Au înțeles că arta guvernării necesită prudență și diplomație, dar au înțeles, de asemenea, că aceasta necesită și capacitatea de a folosi forța atunci când prudența și diplomația eșuează. Au înțeles că puterea nu înseamnă doar să ai mijloacele de a te apăra, ci și credibilitatea că ești dispus să le folosești.

Aceasta este înțelegerea clasică a politicii și a artei guvernării pe care Administrația Trump speră să o recâștige – să o recâștige nu doar pentru țara noastră, ci pentru întreaga noastră civilizație.

Credem că Europa se poate trezi din lunga sa somnolență și poate reaprinde focul care a fost aprins aici cu milenii în urmă.

Există deja semne în acest sens.

Pe tot continentul, asistăm la ceea ce sperăm să fie începutul unei schimbări generaționale: cheltuieli de apărare în creștere, o serie de noi parteneriate și programe, extinderea sectorului manufacturier și a producției, în urma angajamentelor istorice în domeniul apărării asumate anul trecut la Haga.

Grecia s-a aflat în centrul acestei schimbări. Poporul acestei națiuni s-a dovedit încă o dată a fi un prieten indispensabil atât pentru Europa, cât și pentru Statele Unite, în toate domeniile, de la energie la migrație și apărare, unde Grecia a fost un aliat model.

Și sperăm din toată inima ca întreaga Europă să vă urmeze exemplul.

Deși, uneori, pasiunile au pus la încercare legăturile de afecțiune dintre Statele Unite și Europa, nu trebuie să permitem ca acestea să se rupă. Împreună, trebuie să consolidăm o alianță capabilă să facă față amenințărilor epocii noastre.

Și putem face acest lucru. Pentru că nu credem că prietenia transatlantică ar trebui să fie un joc cu sumă zero. Dimpotrivă: viziunea noastră este aceea a unei alianțe a cărei forță este mai mare decât suma părților sale. Este o viziune pe care am văzut-o pusă în practică chiar luna trecută, printr-un acord fără precedent între Statele Unite, Danemarca și Groenlanda – un acord care va remodela Arctica și va consolida securitatea întregii NATO. Toți cei trei parteneri din cadrul acelui acord au ieșit învingători. Întreaga Europă – precum și NATO și Statele Unite – au devenit mai sigure, mai puternice și mai protejate datorită acestui acord.

Vrem să câștigăm împreună. Trebuie să câștigăm împreună.

Astăzi a devenit la modă să se creadă că o politică externă înțeleaptă înseamnă a acorda prioritate comunității globale în detrimentul propriului popor. Și cred că și în această privință avem multe de învățat de la oamenii din Grecia antică, deoarece ei știau că nu era nimic egoist sau greșit în loialitatea față de națiunea ta, nici nimic egoist sau greșit în a lupta pentru a-i apăra interesele mai presus de orice.

Ei credeau – cu tărie – în idealul omului mare: individul excepțional care dobândește nemurirea prin propriile sale fapte. Dar credeau că gloria și faima se câștigau prin efort, sacrificiu și realizări mărețe pentru ceva mai mare decât propria persoană. Eroul recurent al lumii Greciei antice era omul dispus să plătească orice preț pentru o cauză demnă de loialitatea sa.

Vedem acest lucru la Socrate, care a refuzat să renunțe la căutarea adevărului chiar cu prețul propriei vieți. Îl vedem în rezistența legendară a celor 300 de spartani – înconjurați și depășiți numeric fără speranță de vastele armate ale Persiei – care au refuzat șansa de a se salva, alegând să lupte până la ultimul om în loc să-și abandoneze postul sau datoria. Și îl vedem în mitul epic al lui Ahile, căruia i se oferă alegerea de a se întoarce acasă și de a duce o viață lungă și pașnică – dar care alege, în schimb, să rămână la Troia și să piară în căutarea gloriei veșnice.

Acestea sunt calitățile care aveau să modeleze imaginația morală occidentală. De la martirul creștin care a refuzat să-și trădeze credința până la patriotul care și-a dat viața pentru țara sa; de la Sfântul Toma More până la Bătălia de la Alamo, trecând prin cuvintele nemuritoare de încheiere ale Declarației de Independență a Statelor Unite, care spun: „Ne angajăm unii față de alții cu viețile noastre, cu averile noastre și cu onoarea noastră sacră”.

De la greci a moștenit Occidentul simțul datoriei – o loialitate de neclintit față de propriul cod, propria cauză, propria țară. Eroii noștri, eroii Occidentului, sunt cei care aleg să rămână fideli datoriei lor tocmai atunci când este cel mai dificil și dureros să o facă: omul care se ține de cuvânt, soldatul care nu-și părăsește postul, căpitanul – acel căpitan proverbial – care se scufundă odată cu nava sa.

Acest lucru este cu totul diferit de ceea ce vedem, chiar și acum, de exemplu, la fanatici precum mulahii radicali din Iran, al căror cult al morții îi aclamă drept eroi naționali pe copiii folosiți ca atentatori sinucigași și prezintă martiriul ca un scop în sine.

Eroii noștri pot fi dispuși să moară pentru cauza lor, dar nu venerează moartea. Tocmai pentru că prețuim viața ajungem să recunoaștem eroismul în cei care ar prefera să o sacrifice decât să-și trădeze principiile. Noi tratăm concepția Occidentului despre eroism, onoare și datorie ca pe ceva de la sine înțeles. Presupunem că acestea sunt, într-un fel, universale pentru toți oamenii, în toate timpurile și în toate locurile. Nu sunt. Ele sunt produsul unui caracter distinct care a apărut aici și a modelat întreaga istorie a civilizației care a urmat. O civilizație pe care trebuie să o apărăm astăzi cu aceeași pasiune cu care au făcut-o strămoșii noștri.

Bărbații care au construit Partenonul au fost urmați de arhitecții creștinătății europene, care au ridicat catedralele din Milano, Köln și Florența. Căutarea perfecționării formei umane, care i-a inspirat pe sculptorii greci antici, și-a găsit o nouă expresie în opera lui Michelangelo. Căutarea filosofilor greci privind structura universului a fost moștenită de Copernic, apoi de Galileo, de Kepler și de Newton.

Setea de cunoaștere nouă – aceasta a dat naștere primei expediții a lui Magellan în jurul lumii, descoperirii Americii de către Columb și, în cele din urmă, misiunii Apollo 11 către Lună. Iar calitățile care l-au determinat pe Alexandru să cucerească întreaga lume cunoscută au reapărut la Cezar, apoi la Carol cel Mare și la Cortés.

Iar în America, aceeași tradiție s-a redescoperit din nou. Un pământ deschis și sălbatic a devenit locul unei mari renașteri a imaginației și ambiției occidentale. Aspirația greacă către noi orizonturi s-a transformat în spiritul de frontieră american. Civilizația Atenei și a Romei a transformat o republică litorală încă în fază incipientă într-un imperiu continental.

Cei mai mari americani ai fiecărei generații au purtat trăsăturile inconfundabile ale strămoșilor lor – născuți la Atena, formați de Roma, botezați în creștinism, căliți în cuptorul Europei medievale, înzestrați cu geniul englez al libertății și apoi transportați peste Atlantic pentru a renaște pe țărmurile unei lumi noi.

Împreună, trebuie să redescoperim acum acel spirit. Ne aflăm la un punct de cotitură nu doar în istoria națiunii mele, ci și pentru întreaga noastră civilizație.

Amenințările cu care ne confruntăm astăzi sunt la fel de reale precum erau în vremurile dramatice ale Antichității.

Interesele naționale nu au dispărut în fața instituțiilor internaționale. Războiul nu a dispărut pur și simplu pentru că am preferat pacea. Alte state au continuat să se înarmeze, să caute influență, să concureze pentru teritoriu, tehnologie, resurse, piețe, energie și putere.

Iar acum, războiul a revenit. Există din nou o competiție între marile puteri. Există vulnerabilitate, agresiune, terorism, un întreg univers de noi amenințări și atacuri.

Prin urmare, trebuie să ne reconstruim instituțiile și alianțele pentru a face față împreună acestor amenințări – înțelegând că scopul lor nu este să desființeze suveranitatea națiunilor care le compun, ci să o apere. Și că națiunile nu trebuie să-și abandoneze identitățile distincte pentru a-și recunoaște interesele comune.

Am construit un model în acest sens împreună cu partenerii noștri aici, în Grecia. În parteneriatele noastre de apărare, în domeniul energiei și al tehnologiei, în ambiția noastră comună de a asigura securitatea frontierelor Europei împotriva amenințărilor reprezentate de migrația în masă.

Prietenia noastră datează din primii ani ai națiunii mele. Când Grecia s-a ridicat în 1821 pentru a-și recâștiga independența după secole de dominație otomană, americanii au recunoscut ceva familiar în acea luptă. Trei ani mai târziu, marele om de stat american Daniel Webster a ținut un discurs celebru în fața Congresului, contribuind la aducerea cauzei Revoluției Grecești în atenția reprezentanților tinerei republici americane.

Și a început prin a le atrage atenția asupra a tot ceea ce îi înconjura. Iată ce a spus în discursul său: „Această formă liberă de guvernare, această adunare populară… această practică a dezbaterii libere și a discuției publice, confruntarea dintre minți… chiar și clădirea în care ne-am adunat, aceste coloane proporționate, această arhitectură ornamentată, toate ne reamintesc că Grecia a existat și că noi, la fel ca restul omenirii, îi suntem profund îndatorați.”

Aceste cuvinte sunt la fel de adevărate astăzi precum erau atunci când le-a rostit. Și noi toți – nu doar americanii, ci și europenii și prietenii noștri din întreg Occidentul – trebuie să reînvățăm lecțiile pe care strămoșii noștri le-au desprins din acest loc și din istoria sa.

Istoria Greciei nu ne oferă doar o privire asupra instituțiilor noastre în formele lor cele mai timpurii. Istoria Greciei ne arată propriul nostru chip.

Ne arată că moștenirea noastră provine de la mari eroi și că ar trebui să fim extrem de mândri de originea noastră. Ar trebui să ne minunăm de ceea ce strămoșii noștri au clădit în această țară. Povestea civilizației noastre este cea mai măreață poveste cunoscută vreodată de omenire. Și a început aici, cu primii bărbați și femei ai Occidentului. De la ei putem redescoperi virtuțile, curajul și puterea de a înfrunta pericolele cu care ne confruntăm în vremurile noastre.

Vă mulțumesc”.