Târziu, foarte târziu, am aflat că „dacă trebuie să greșim, e mai moral să iertăm nedrept decât să osândim pe nedrept, căci, în primul caz, e o greşeală, pe când osândirea unui nevinovat e crimă”[1].

Dar de ce, încă dinaintea erei noastre, omul a plecat de la premisa asta înfiorătoare a condamnării nedrepte a cuiva, îmi răspunde cineva? Care s-a și perpetuat, semn al limitelor noastre justițiare, căci, după încă 2000 de ani, un celebru jurist, avocat și dascăl la Oxford, William Blackstone[2], ne-a fixat definitiv pe crucea neputinței de a aplica legea în mod corect prin niște cuvinte teribile: „Mai bine scapă zece vinovați decât să sufere un nevinovat”! Vasăzică, iarăși și iarăși recunoașterea incapacității ancestrale a individului de a rezolva temeinic și legal un conflict prin apelarea la magistratul judecător... De aceea, bănuiesc, Abraham Lincoln a observat că „tot timpul îndurarea aduce rezultate mai bune decât justiţia strictă"... Amarnică perspectivă și sumbră consolare... Numai că, adesea, „sunt împrejurări critice când interesele poporului cer condamnarea unui nevinovat”[3]... Iar călăii în robă autori ai unor asemenea orori judiciare se scuză invocând faptul că „Justiţia este anonimatul lui Dumnezeu”[4]! La naiba, justiția are chipul inamovibilului care o săvârșește, nicidecum al Ăluia de Sus, în dosul căruia ne ascundem mârșăviile!! Câte să-i mai punem în cârcă și Marelui Absent? Să ne îngrijim, de grabă, să le amintim celor doritori să îmbrace veșmântul sacrosanct că „morala e temelia societății”[5] și că numai „conştiinţa este judecător drept. N-o poți potoli nici cu parale, nici cu măguleli, nici cu nimic. Nu ţi-a pus ție Dumnezeu judecător dinafară, să-l poţi momi cu parale, să-i dai atâta, ca să te facă pe tine drept. Acest judecător este pus înăuntru, nu-l putem momi cu nimic!“[6]. Însă „nu trebuie doar să se facă dreptate, ci trebuie să se şi vadă acest lucru”! Altminteri, mulțimea va crede că dreptatea este întotdeauna de partea celui puternic, a celui din spatele pretoriului...

Mi-ar fi plăcut să-mi spună toate astea dascălii mei din facultate, atunci, în anii studenției, astfel încât, la învestirea în jilțul magistratului, să am habar de misia împovărătoare a judecării semenilor mei căzuți în păcatul penal. Și totuși, ce școală te învață să nu-ți murdărești conștiința? Mă tem că nu s-a inventat o asemenea instituție în lume și nici că va fi... În lipsa ei, rămâne ca fiecare dintre noi să ne-o păstrăm nepătată și să luăm aminte la povețele altora. Pitagora, de pildă, care ne îndeamnă ferm: „Nu te duce la preot ca să-ţi speli conştiinţa; aceasta e grija ta!”. Da, fiindcă, „poţi să-ți speli haina, dar nu și conștiința”[7]! Ah, dar cum să supraviețuiești torturat pe dinăuntru, deoarece, „o conștiință încărcată este un duşman-permanent”[8]?! Românul, descurcăreț din fire, a găsit soluția: „Când ai pierdut războiul cu propria conștiință, ai câștigat”! Oare? Zău că nu-s în stare să mă pronunț, cunosc iremediabil că „o conștiință vinovată nu are nevoie de acuzator”[9] și osândă mai teribilă nu există!

Pfuuu, ticăloasă scuză să-ți judeci aproapele profitând de anonimatul divin!