Hotărârea Curții de Apel Ploiești (CAP) prin care a fost anulată hotărârea CCR referitoare la anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024, provocând intrarea în scenă a CSM și ÎCCJ, în rol de braț înarmat al unei puteri politice opresive, a acționat ca un revelator al decesului democrației constituționale românești, al guvernării legii și al drepturilor cetățenești fundamentale.

Dacă, prin definiție, lovitura de stat este un act violent – fie că violența este fizică, fie că este morală – care vizează schimbarea regimului de guvernare prin schimbarea a cel puțin unora dintre elementele sale esențiale, executat de cei care au suficientă putere – fie ea dobândită legal fie ilegal – spre a ajunge la un asemenea rezultat ilegitim, ceea ce s-a petrecut în România din luna decembrie 2024 și până în luna aprilie 2025 nu poate fi calificat decât ca lovitură de stat. Prin acest act, România a trecut de la regimul democrației constituționale la un regim hibrid; adică a devenit un stat guvernat abuziv, în care au loc fraude electorale sistematice, guvernul exercită presiuni asupra opoziției politice, justiția este aservită, presa este controlată, intimidată și subordonată propagandei oficiale, supremația legii este abolită, societatea este manipulată prin dezinformare și teroare colectivă, cultura politică este intenționat ținută la nivelul precarității, iar sfera politicii este netransparentă, izolată de societatea civilă și fără nici o responsabilitate publică.

CE A FĂCUT CCR?

1. În primul rând, trebuie să ne întrebăm ce este CCR sau cărei puteri îi aparține. Este deja unanim acceptat faptul că instanța de contencios constituțional – așa se definește CCR – nu face parte din puterea judecătorească. Compoziția puterii judecătorești este foarte explicit definită de Constituție și componentelor acesteia, enumerarea fiind limitativă, nu li se mai poate adăuga nimic.

De ce legiuitorul constituant a făcut această separare? Rațiunea de a fi a CCR a fost aceea de a asigura atât conformitatea legilor cu ordinea fundamentală stabilită prin Constituție – legea legilor, precum și uniformitatea interpretării Constituției de către instituțiile create prin dispozițiile exprese ale acesteia. Competențele acestor instituții și validitatea actelor lor este apreciată sub incidența dreptului constituțional, iar nu a dreptului administrativ. Când competențele respective au ca obiect chiar garantarea ordinii constituționale, iar nu organizarea aplicării legilor infraconstituționale și funcția lor esențială nu este aplicarea în concret (concretul social și economic) a legilor infraconstituționale, ele nu sunt nici chemate nici echipate pentru a stabili realitatea faptelor, ci sunt ținute a defini exclusiv cadrul cel mai general în care faptele trebuie să se nască, să trăiască și să moară. Paza conformității acestor fapte cu legislația, legislație a cărei conformitate cu Constituția se găsește în paza CCR, este asigurată de instanțele judecătorești. Acestea sunt cele care în silogismul juridic introduc faptele ca premisă minoră. În scopul stabilirii realității faptelor au fost concepute proceduri de natură a permite ca adevărul judiciar să fie atât de aproape de adevărul absolut încât să justifice prezumția absolută că ceea ce a fost stabilit de judecători poate ține locul realității, echivalând cu ea – res judicata pro veritate habetur. CCR nu are o asemenea funcție, nu o poate îndeplini și nu are mijloacele necesare pentru a o îndeplini.

Ca garant al conformității constituționale a legilor, CCR nu poate fi și cel care aplică în concret legile sau verifică aplicarea lor. Altminteri separația și echilibrul puterilor s-ar strica și instanța de contencios constituțional s-ar putea găsi în conflict de interese.

2. CCR are competența de a interpreta inclusiv prevederile Constituției care stabilesc competența sa, fără ca respectiva interpretare să fie supusă vreunei căi de atac, respectiv verificării unui terț. CCR este propriul său regulator de competență. Regula care sintetizează această procedură poartă, în dreptul internațional uniform, numele de Kompetenz-Kompetenz. Ea nu permite, însă, CCR să își asume competențe care aparțin unei alte puteri sau unei alte familii de putere decât cea din care ea face parte. Cu alte cuvinte, identificându-și competența, CCR nu se poate transforma, oricât de extensivă ar fi interpretarea normelor constituționale pertinente, din instanță de control / contencios constituțional, care aparține puterii legislative, în instanță judecătorească, în componentă a puterii judecătorești.

Chiar și atunci când are de soluționat un litigiu juridic de natură constituțională, CCR nu se pronunță asupra disputelor referitoare la situația de fapt și nici nu poate fi sesizată cu asemenea dispute, ci, în condițiile în care faptele nu sunt contestate, explică înțelesul normelor constituționale aplicabile, plecându-se de la premisa că părțile în dispută, întrucât aparțin aceluiași sistem instituțional, nu se află în conflict de interese, ci doar în dezacord cu privire la înțelesul Constituției. De aceea, hotărârile pronunțate pentru soluționarea unor asemenea litigii nu sunt susceptibile de executare silită, în mod normal ele executându-se benevol sau, după caz, prin ignorarea manifestării neconstituționale și validarea directă a efectelor celei constituționale.

3. Se impune mereu reamintit faptul că rostul CCR este acela de a conserva ordinea stabilită de Adunarea Constituantă (legiuitorul constituant) adaptându-le totodată la contextul socio-economic în continuă transformare, astfel încât continuitatea dorită și discontinuitatea inevitabilă se împace. Această misiune rămâne valabilă și atunci când este vorba despre soluționarea litigiilor juridice de natură constituțională, precum și în executarea oricărei alte competențe conferite de Constituție sau de legislația adoptată din porunca explicită a legii fundamentale. Altminteri, legislația infraconstituțională nu poate încredința CCR sarcini și nu îi poate conferi competențe care nu sunt prevăzute de Constituție sau care ar implica schimbarea naturii ei juridice, ca subiect de drept constituțional. Cu alte cuvinte, dacă legile infraconstituționale sau chiar textul constituțional, atribuie CCR competențe care sugerează aplicarea procedurilor rezervate puterii judecătorești, prevederile respective vor trebui interpretate în așa fel încât să nu scoată instanța de contencios constituțional din cercul identității sale de garant al Constituției. Dacă o astfel de interpretare este imposibilă, prevederea în discuție trebuie înlăturată ca fiind neconstituțională. Nici prin interpretarea Constituției și nici prin legi infraconstituționale, CCR nu poate fi transformată din Adunare Constituantă permanentă cu atribuții limitate la asigurarea conformității constituționale a legilor și a actelor efectuate de subiectele de drept constituțional, deci o instituție politico-juridică, în instituție a puterii executive ori a puterii judecătorești, adică politică în sens partizan. Impactul activității CCR se înregistrează asupra procesului legislativ, respectiv doar asupra definirii premisei majore a silogismelor juridice; silogisme a căror realizare este de competenţa puterii judecătorești, căreia CCR nu îi aparține.

4. Actele administrative pe care CCR le poate adopta, ca, de altfel, orice altă instituție publică, sunt cele care privesc organizarea sa internă, precum și relațiile cu terții născute conjunctural, în afara celor specifice funcției sale de bază.

Decizia CCR de a nu comunica anumite informații privind activitatea sa de bază / specifică, anumitor petenți, este un astfel de act administrativ. Asemenea acte sunt supuse controlului instanțelor judecătorești de contencios administrativ. Deciziile și hotărârile CCR (distincție introdusă de legea infraconstituțională care nu este echivalentă celei referitoare la instanțele judecătorești, întrucât se referă la obiectul actului, iar nu la caracterul său definitiv ori provizoriu), sau deciziile și avizele CCR (distincție aflată în textul legii fundamentale) nu sunt acte administrative, ci acte de drept constituțional. Acestea nu sunt supuse controlului judecătoresc, așa cum nici Constituția nu este supusă controlului judecătoresc. Constituția se interpretează și se aplică de puterea judecătorească, dar nu se amendează, iar deciziile / hotărârile CCR, conținând interpretarea oficială, deci general obligatorie, a Constituției nu pot fi amendate sau anulate de instanțele judecătorești. Supremația acestora este valabilă și în raport cu dreptul Uniunii Europene.

5. În speța referitoare la alegerile prezidențiale din 2024, începând cu interzicerea candidaturii Dianei Șoșoacă și continuând cu anularea rezultatelor scrutinului, CCR, urmând, în mod evident, o instrucțiune ilegitimă de interes politic paraconstituțional, a emis hotărâri de competența puterii judecătorești, încălcând astfel teritoriul rezervat instanțelor judecătorești, precum și principiul constituțional al separației puterilor. Acesta nu este un conflict de competență, ci un abuz de competență care nu poate limita sfera competențelor generale ale puterii judecătorești.

În schimb, lipsind de legitimitate hotărârea CCR (dreptul încetează acolo unde începe abuzul), obligă instanțele judecătorești la apărarea competențelor lor și astfel la respectarea separației puterilor. Instanțele judecătorești, exercitând o putere separată de cea încredințată CCR, au deplina libertate de a-și verifica propria competență în a judeca spețele cu care sunt sesizate și de îndată ce se constată a fi competente, judecă pur și simplu, ignorând faptul că o instituție terță, aparținând unei alte puteri fără competență judiciară, s-a pronunțat într-o chestiune de resortul lor. La urma urmelor, și judecătorii pot și trebuie să interpreteze Constituția în cauzele pe care le instrumentează.

În chestiunea anulării alegerilor, CCR și-a depășit competența, dar nu a hotărât nimic în sensul de a exclude explicit competența puterii judecătorești. Dacă ar fi făcut-o, abuzul era și mai evident, iar acesta ar fi îndreptățit în grad și mai înalt tratarea hotărârii CCR ca inexistentă. Nu se punea problema anulării căci aceasta ar fi presupus existența unei instanțe de rang superior care să aprecieze validitatea hotărârii / deciziei CCR (eventual ignorând, pe o cale extraordinară de atac, caracterul său definitiv). Or, o asemenea instanță nu există și problema conflictului de competență nu se pune întrucât acesta apare doar între instanțele aparținând aceluiași sistem jurisdicțional.

Singura ieșire era posibilă în baza distincției dintre actul nul și actul inexistent. Actul unei instanțe aflate în afara puterii judecătorești care pronunță o hotărâre de competența generală a acestei puteri, pentru această putere pur și simplu nu există. Dacă, în final, se ajunge la o criză constituțională, rezolvarea aparține doar factorului politic; iar pe plan politic mandatarul suprem al poporului suveran este Parlamentul.

CE A FĂCUT CAP?

1. Este evident că judecătorul Curții de Apel Ploiești era convins a priori că ne aflăm în fața unei lovituri de stat date prin intermediul CCR. De fapt, aceasta este convingerea majorității celor care s-au interesat de subiect (români și străini, deopotrivă), chiar dacă unii nu o recunosc public sau explicit.

Spre deosebire de (pseudo) juriștii care susțin că nu există remedii legale pentru a sancționa o asemenea crimă și a determina întoarcerea la ordinea constituțională, magistratul Alexandru Vasile s-a alăturat celor care cred că nu poate exista o încălcare a legii sau o fraudare a legii din care să rezulte o situație juridică valabilă, precum și că unei încălcări săvârșite în condiții și cu mijloace excepționale trebuie să i se răspundă prin soluții juridice excepționale – adică printr-o interpretare imaginativă a legii și prin aducerea în joc a principiilor generale ale dreptului. Nici un judecător nu poate refuza să soluționeze o cauză pe motiv că legea este insuficientă, lacunară sau neclară.

Indiferent dacă argumentele juridice invocate de judecătorul respectiv pentru a-și stabili competența de a analiza și anula o hotărâre a CCR stau în picioare sau nu, efortul său de a anihila efectele loviturii de stat sunt cu totul lăudabile din punct de vedere moral. Pentru asta el ar trebui recompensat, iar nu pedepsit. Un asemenea efort face onoare justiției române, altminteri dezertoare de la îndatoririle sale moral-juridice.

2. Pentru a putea trece la analiza hotărârii CCR privind anularea alegerilor prezidențiale de la finele anului 2024, judecătorul CAP a opinat, alături de alți juriști (inclusiv cei care au întocmit acțiunea cu care fusese sesizat) că hotărârile instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii și definitive numai în măsura în care ele se situează în interiorul cercului delimitând competența acestei instanțe, cele care exced respectiva competență având natura juridică a actului administrativ; or, actele administrative pot fi anulate în procedura contenciosului administrativ, de instanțele judecătorești. Odată concluzia aceasta asumată, s-a putut trece la examinarea actului contestat și cu acest prilej a putut fi identificat și confirmat un lung șir de încălcări ale Constituției și legii.

Au dreptul moral de a critica această soluție cei care au soluții alternative, iar nu cei care nu pot găsi nici o soluție și insistă că o decizie abuzivă a CCR care echivalează cu o lovitură de stat nu poate fi contracarată în drept și scapă oricărei sancțiuni judiciare. Cei din urmă au obligația de minimă decență a tăcerii.

Dacă hotărârea CCR ar fi fost, într-adevăr, act administrativ, motivele anulării lui existau cu supra de măsură. Magistratul ploieștean a exclus din analiză, ca fapt de la sine înțeles, posibilitatea ca instanța de contencios constituțional să fi pronunțat o hotărâre de competența puterii judecătorești. Aceasta întrucât fie nu și-a putut imagina CCR invadând terenul puterii judecătorești, ceea ce ar fi fost o culpă atât de mare încât ar fi echivalat cu intenția malignă (culpa lata dolus equiparatur) și ar fi constituit o fraudare a legii / Constituției, fie pentru că, anticipând riscul casării sentinței sale de către mult politizata și decredibilizata ÎCCJ, a ținut să se pronunțe și asupra fondului hotărârii criticate, iar nu doar să o înlăture ca inexistentă.

3. În realitate, cel puțin în opinia mea, hotărârea CCR a fost un act al puterii judecătorești emis printr-o fraudă constituțională și de aceea toate efectele sale materiale sunt lipsite de bază juridică; nu în ultimul rând, întrucât frauda corupe totul (fraus omnia corrumpit). Nu vorbim, așadar, despre un act administrativ deficient, ci despre o hotărâre judecătorească emisă de o persoană din afara puterii judecătorești. Un act administrativ emis de o persoană competentă dar afectat de vicii este anulabil; un act judiciar emis de o persoană din afara sistemului judiciar, fie el și temeinic justificat pe fond (ceea ce nu este cazul în speță), echivalează cu un act inexistent în ordinea sistemului judiciar. Or, un act inexistent nu se anulează, ci pur și simplu se ignoră.

Astfel, în lipsa hotărârii CCR nr 32/ 2024, rămânea în vigoare hotărârea CCR nr. 31 / 2024, iar toate măsurile luate de BEC prin acte administrative, în contradicție cu aceasta din urmă, erau lipsite de bază legală. În consecință, se putea dispune încetarea procesului electoral în curs, subsecvent anulării procesului electoral precedent, și reluarea celui din urmă de acolo de unde fusese întrerupt.

Reticența mea față de anularea pe cale judecătorească a unor hotărâri ale CCR, considerate ca acte administrative prin extensie, este întărită de amintirea disputei recente, alimentate de Curtea de Justiție a UE, care le cerea judecătorilor români să treacă peste deciziile instanței române de contencios constituțional, deci să le lase fără efecte, adică să le anuleze, atunci când acestea ar fi putut afecta interesele „europene”. Astfel, nu numai deciziile CCR, ci însăși Constituția României erau puse pe o poziție inferioară dreptului UE, supremația legii fundamentale și, odată cu ea, expresia juridică a identității noastre naționale fiind negate. Atunci au fost destui judecători dispuși să meargă pe o asemenea cale. Iată un motiv suplimentar pentru a prefera să evităm posibilitatea ca instanțele judecătorești să aprecieze și să evalueze pe fond deciziile / hotărârile CCR. Așa zisul precedent care se invocă, legat de anularea actului prin care CCR refuza să facă publice anumite informații legate de activitatea sa, este cu totul diferit de cauza privind anularea alegerilor adusă în fața CAP; atunci, neîndoielnic, nefiind vorba de dispoziții date în exercițiul competenței de control constituțional, era vorba despre un act administrativ.

4. Neconsiderând hotărârea CCR nr. 32 / 2024 ca inexistentă (în doctrina juridică mai veche se făcea distincția între actele juridice nule și cele inexistente, iar argumentele aduse de o asemenea teorie ar fi putut fi valorificate în contextul actual), judecătorul Alexandru Vasile, a trecut la cercetarea fondului ei. Chiar dacă hotărârea sa a fost casată de ÎCCJ, valoarea analizei profesionale efectuate de el este inestimabilă. Poate că un judecător al Curții de apel nu avea dreptul să intre în motivarea deciziei CCR, dar odată ce a făcut-o, el a scos la iveală fapte revoltătoare cu caracter penal. Fiind casată, hotărârea CAP nu produce efecte juridice directe, dar ea are efectul juridic de a „pune în întârziere” Parchetul care, având în mână un adevărat rechizitoriu, este obligat să declanșeze o urmărire penală aptă a atașa forță juridică acestui act de acuzare moral. A nu o face, constituie un abuz, dacă nu chiar o favorizare a infractorului.

CE AU FĂCUT CSM ȘI ÎCCJ?

1. Adoptând teza actului administrativ al CCR, vădit netemeinic și esențial nelegal, judecătorul Alexandru Vasile și-a oferit posibilitatea de a spune public, din înălțimea scaunului judecătoresc, că „regele este gol” – respectiv anularea alegerilor prezidențiale din 2024 nu are nici o bază constituțională / legală, iar CCR este autor al unei lovituri de stat. Altminteri nu avea ce anula, căci dacă o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță necompetentă este lovită de nulitate, o hotărâre de competența puterii judecătorești emanând de la un for aflat în afara sistemului acesteia nu poate fi considerată decât ca inexistentă din punct de vedere juridic, ca un fapt fără relevanță juridică care nu mai are de ce fi evaluat pe fond.

Dacă argumentele pe care magistratul CAP și-a întemeiat competența de a aprecia, evalua și desființa actul anulării alegerilor, pentru a dispune apoi reluarea acestora (reluarea turului doi) printr-o adevărată restitutio in integrum, erau eronate, soluția era casarea hotărârii lui de către instanța ierarhic superioară. Tocmai de aceea în sistemul judiciar, spre deosebire de cel al controlului constituțional, au fost prevăzute mai multe trepte de jurisdicție. Revederea soluțiilor pronunțate într-o cauză de către alți judecători de nivel superior și, deci, presupus, mai experimentați, reduce posibilitatea erorilor judiciare sau, mai precis, probabilitatea ca o eroare judiciară să rămână definitivă.

Așadar, o hotărâre judecătorească eronată poate fi corectată, după caz, pe calea apelului, recursului sau chiar pe căi extraordinare de atac, iar nu prin sancționarea, ostracizarea, demonizarea celui care a pronunțat-o. Acesta este un judecător independent, ceea ce înseamnă că el se supune numai legii, așa cum o înțelege el inclusiv prin recurgere la principiile generale ale dreptului, care îi circumscriu conștiința juridică. Actele lui beneficiază de prezumția de bună credință, iar dacă cineva îl suspectează de rea credință, aceasta trebuie dovedită. Oricum, este de bun simț (care nu poate fi legiferat) că, în lipsa unor contraargumente extraordinare, o asemenea suspiciune trebuie formulată și verificată numai după epuizarea tuturor căilor de recurs judiciar, căci altfel judecătorii recursului vor fi puși sub o presiune psihopolitică inacceptabilă, locul lor fiind luat de inspectorii judiciari sau de procurori.

Asta înseamnă că CSM, garantul independenței judecătorilor, nu avea de ce se repezi asupra curajosului magistrat CAP predându-l inspecției judiciare, mai ales pe motivul ridicol că hotărârea lui nu se asemăna cu cele ale altor mai mulți judecători, formulate în spețe similare. Cu atât mai puțin justificat era un astfel de demers cu cât, sub aspect moral, o soluție juridică menită a contracara o lovitură de stat, oricât de extravagantă ar fi ea, se cere premiată, iar nu blamată. Caracterul minoritar al soluției date la CAP nu este, per se, dovada incorectitudinii acesteia. Fiecare judecător este liber de a se pronunța așa cum socotește potrivit, atât timp cât practica nu a fost uniformizată prin intervenția instanței supreme. Ba chiar și atunci modificarea jurisprudenței nu poate fi exclusă la modul absolut.

Or, ce a făcut CSM? Prin gestul ostentativ de a cere Inspecției judiciare să declanșeze cercetarea disciplinară a magistratului CAP, gest însoțit de mici sugestii strecurate pe surse cum că acesta ar fi pasibil chiar de urmărire penală, nu a dorit doar pedepsirea unui act judiciar deranjant pentru clica oligarhică ajunsă prin „efracție” la conducerea statului, ci și intimidarea preventivă a judecătorilor instanței de recurs, ÎCCJ, fie ei și cunoscuți pentru obediența față de exigențele factorului politic. Frica judecătorilor păzește bostănăria oligarhilor statului subteran.

Nu există o dezertare mai patentă de la rolul constituțional al CSM, decât inițiativa represivă a acestuia. Nu există dovadă mai elocventă a complicității acestuia la lovitura de stat din 6 decembrie 2024. Nu există crimă mai mare împotriva independenței justiției și judecătorilor. Nu există compromitere mai sigură a credibilității actului de justiție.

Când autorii loviturii de stat vor fi aduși în fața răspunderii lor penale, de pe banca inculpaților, alături de judecătorii CCR, vor sta cu siguranță și membrii secției de judecători a CSM.

2. De aici ștafeta nelegiuirii a fost preluată de ÎCCJ. Cum analiza procedurii are precedență față de cea a fondului, iar decizia prin care a fost casată hotărârea CAP întrunește un exces de motive procedurale apte a o plasa sub ghilotina nulității absolute (dintre care amintim doar violarea cu „cruzimi” a dreptului sacru la apărare, prin punerea reclamantei intimate în situația de a nu-și putea susține cauza), analiza motivelor casării rămâne fără rost.

Așa cum am spus anterior, culpa lata dolus equiparatur. Violarea normelor procedurale și a garanțiilor unui proces corect la nivelul celei mai înalte instanțe judecătorești, beneficiară a prezumției de competență maximă, a fost atât de ostentativă și de excesivă încât exclude teza erorii, pentru a fi ea însăși proba relei credințe; o rea credință care constituie element determinant pentru angajarea răspunderii penale a magistraților în cauză, iar nu doar a răspunderii disciplinare (mergând până la excluderea din magistratură).

Evident, casând pe argumentul necompetenței generale a instanțelor judecătorești de a cenzura deciziile CCR, judecătorii ÎCCJ nu au mai pus în discuție și constatările CAP referitoare la temeiurile anulării alegerilor de către CCR. Respectivele constatări, chiar dacă lipsite, prin efectul casării, de forță juridică, rămân astfel intacte ca fotografie a faptelor și ca silogism juridic informal. Pe un asemenea fundal devine indiscutabil faptul că ÎCCJ, CSM și CCR constituie cei trei stâlpi de rezistență ai ordinii oligarhice care prin efectul loviturii de stat din 6 decembrie a înlocuit ordinea democrației constituționale românești. Aceasta cu complicitatea CNA și a SRI, precum și cu aportul favorizant al instituțiilor de forță – parchet, poliție, jandarmerie, armată – care nu au făcut nimic pentru a apăra ordinea constituțională a României potrivit competențelor ce le revin din Constituție și legile infraconstituționale.

CE ESTE DE FĂCUT

Judecătoarele ÎCCJ pot invoca ca circumstanță atenuantă în apărarea lor doar faptul că au emis o decizie de casare cu vicii pe care și un student din anul întâi al celei mai slabe facultăți de drept le-ar fi putut evita, pentru a face astfel cât mai vizibilă și imposibil de tăgăduit magnitudinea presiunii politice cărora magistrații le-au fost supuși de conducerea politică a statului.

Judecătorul CAP a pus în lumină enormitatea de netăgăduit a derapajului constituțional săvârșit prin decizia CCR 32 din decembrie 2024.

Toate arată cu degetul acuzator către membrii clicii oligarhice care a confiscat puterea statului român afectând libertățile individuale, disprețuind identitatea culturală a națiunii și subminând securitatea națională ale românilor. Un stat care violează astfel ordinea constituțională este un stat violent, iar dacă instituțiile garante pentru guvernarea legii nu pot pune capăt violenței statale, reacția naturală este aceea a violenței civice, sociale.

Un proverb american spune că alternativa este votul sau glonțul. Votul nu se rezumă la un gest formal, ci sintetizează dreptul neîngrădit al cetățenilor de a alege și de a fi aleși (cu excepția cazului în care pedeapsa stabilită de instanțele judecătorești pentru anumite infracțiuni grave include și interzicerea drepturilor electorale). Când acest drept este interzis fără o hotărâre judecătorească validă, pe baza unor informații care nu se bucură de autoritatea lucrului judecat și urmând interesele unor clanuri politice corupte, naționale și transnaționale, precum și atunci când guvernarea legii nu are vigoarea necesară pentru a-i impune nelegiuirii legea, și ordinii oligarhice sau tiranice, ordinea democrată, în cimitirul democrației vorbește doar glonțul. Acesta nu înseamnă neapărat confruntarea fizică, ci poate fi afirmarea puterii politice a celor mulți în condiții legitimate nu de lege, ci de principiile generale ale dreptului, de dreptul natural, de dreptul paralegal la libertate, dreptate și fericire, în opoziție cu puterea opresivă a grupurilor de interese oligarhice.

Acolo unde guvernarea legii a fost anulată, singura care mai poate guverna este puterea. Rămâne să vedem dacă puterea celor puțini sau puterea celor mulți va prevala în cele din urmă. Răspunsul la această întrebare depinde de poporul român, de voința și fermitatea puterii celor fără de putere.

P.S.: Exercițiul electoral din luna mai 2025, respectiv farsa alegerilor prezidențiale din 2024 desfășurate într-un cadru neconstituțional, potrivit regulilor agreate de clica oligarhică aflată la guvernare, nu schimbă nimic din cele scrise mai sus. Reintrarea în ordinea constituțională se poate face numai prin reluarea alegerilor fără îngrădiri artificiale nici ale dreptului de a candida nici ale libertății de expresie în campania electorală, în paralel cu tragerea la răspundere a autorilor loviturii de stat.