Statul roman i-a protejat ani de zile pe judecatorii si procurorii care au comis abuzuri, trimitand in detentie sau arest preventiv, respectiv retinand pentru 24 de ore oameni care la final s-au dovedit nevinovati, primind achitari definitive. Iar aceasta protectie s-a realizat prin mentinerea formei abuzive a articolului 539, alineatul 2 din Codul de procedura penala, care a pus bariere nepermise in calea justitiabililor care au incercat sa obtina despagubiri din cauza ca au fost inchisi pe nedrept.

Sunt principalele idei exprimate de catre fostul procuror Liviu Tudose (foto), fost sef al Parchetului de pe langa Curtea de Apel Ploiesti, el insusi o victima a sistemului abuziv, fiind achitat dupa ce DNA Ploiesti l-a defilat in catuse prin fata presei si i-a obtinut luni intregi de arest preventiv si la domiciliu. Tudose a expus aceste idei in opinia amicus curiae trimisa la 3 august 2020 catre Curtea Constitutionala a Romaniei in dosarul nr. 2802D/2017, in care CCR a admis miercuri, 3 martie 2021, exceptia de neconstitutionalitate a art. 539 alin. 2 CPP, ridicata din oficiu de catre judecatoarele Florica Roman si Aurora Popa de la Curtea de Apel Oradea (click aici pentru a citi). (Gasiti in opinia amicus curiae textul normativ criticat la CCR.)

De asemenea, procurorul Liviu Tudose explica faptul ca actuala forma a art. 539 alin. 2 CPP creeaza o discriminare intre justitiabili si ii lasa expusi arbitrariului. Mai exact, art. 539 alin. 2 din Codul de procedura penala le ofera cu adevarat un remediu doar celor foarte norocosi, in cazul carora „judecatorul de drepturi si libertati a retinut, in incheiere sau in decizia din contestatia impotriva incheierii, caracterul nelegal al masurii preventive sau la cei in cazul carora procurorul ierarhic superior a infirmat ordonanta subordonatului sau, de instituire a masurii preventive, pentru motive de nelegalitate”, arata Tudose. Or, astfel de cazuri sunt extrem de rare in practica, numarul ordonantelor de infirmare emise de catre procurorii ierarhic superiori tinzand catre zero, subliniaza fostul sef al Parchetului Curtii de Apel Ploiesti.

Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, situatia este agravata de binecunoscutul RIL nr. 15/2017, care a inasprit si mai mult conditiile pentru obtinerea de despagubiri ca urmare a privarii de libertate pe nedrept, puncteaza Tudose (click aici pentru a citi).

Prezentam principalul pasaj din opinia amicus curiae a fostului procuror Liviu Mihail Tudose (vezi facsimil):

„Potrivit art. 539 Cpp:

'(1) Are dreptul la repararea pagubei si persoana care, in cursul procesului penal, a fost privata nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegala de libertate trebuie sa fie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului, prin incheierea definitiva a judecatorului de drepturi si libertati sau a judecatorului de camera preliminara, precum si prin incheierea definitiva sau hotararea definitiva a instantei de judecata investita cu judecarea cauzei'.

Consider ca prin modul in care sunt reglementate in prezent, aceste dispozitii incalca:

- art. 1 din Constitutie (garantarea drepturilor si libertatilor cetatenilor);

- art. 16 (egalitatea in drepturi);

- art. 21 (privind liber accesul la justitie);

- art. 52 (raspunderea statului este stabilita numai prin lege organica si nu inlatura raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta);

- art. 124 (egalitate in fata justitiei).

Astfel, modul de reglementare a disp. art. 539 alin. (2) Cpp afecteaza garantia la care se refera art. 1 din Constitutie cu privire la drepturile si libertatile cetatenilor ca valori supreme, avand numai valoare declarativa si mai putin efectiva.

Textul art. 539 alin. (2) Cpp contravine art. 16 din Constitutie, deoarece:

'Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari'.

Prin conditionarile excesive introduse de art. 539 alin.(2) Cpp, se ajunge in practica la situatia ca cetateni aflati in situatii juridice similare sa fie pusi, independent de culpa lor, in pozitii diferite, dupa cum autoritatile juridice s-au pronuntat sau nu in mod expres cu privire la nelegalitatea punerii in libertate.

Actuala reglementare legislativa – art. 404 Cpp – nu impune ca instanta ce pronunta o hotarare de achitare sa se pronunte in mod expres cu privire la nelegalitatea privarii de libertate.

Aceasta necorelare legislativa creeaza o inegalitate in fata legii din motive pur subiective care in nici un caz nu pot fi imputate persoanelor in cauza.

In plus, in actuala formulare a prevederilor art. 539 Cpp ('privarea de libertate trebuie sa fie stabilita'), pentru a deveni aplicabile efectiv aceste dispozitii legale, este nevoie ca judecatorul sa realizeze o critica a solutiei date anterior de colegul sau de instanta (judecator de drepturi si libertati), fiind evident ca, in practica, din motive ce tin de colegialitate si de necesitatea respectarii codului deontologic al magistratilor, este putin probabil sa se realizeze o asemenea critica in mod expres. Se ajunge, deci, din motive ce tin de 'rezerve colegiale', la situatia ca persoana ce se considera lezata prin privarea nelegala de libertate sa nu se poata prevala de o stabilire a caracterului nelegal al masurii la care a fost supusa. Opinez ca aceste asertiuni nu reprezinta supozitii sau presupuneri, ele fiind fundamentate pe aspecte ce tin de notorietatea specificului relatiilor inter-umane in cadrul unui colectiv.

Totodata, tot pornind de la realitatea practica, este posibil ca nelegalitatile ce au condus la privarea de libertate sa rezulte in faza judecatii, pe parcursul cercetarii judecatoresti, mult ulterior emiterii incheierilor prin care judecatorul de drepturi si libertati s-a pronuntat cu privire la legalitatea masurilor preventive si a decizillor pronuntate in contestatiile indreptate impotriva incheierilor judecatorului de drepturi si libertati.

In acest context, tot ca o chestiune concreta, amintim faptul ca, anterior Deciziei CCR nr. 802/05.XII.2017, nu era permisa administrarea in faza de camera preliminara a altor mijloace de proba in afara de inscrisuri, ceea ce facea imposibila o verificare aprofundata a legalitatii administrarii probelor in faza de urmarire penala de catre judecator, acesta fiind nevoit sa prezume ca probatoriul a fost legal administrat, fara insa ca aceasta prezumtie sa aiba caracter absolut. In acest caz, asa cum a retinut si Curtea Constitutionala in practica sa, etapa de camera preliminara nu oferea destule garantii procesuale de natura sa asigure realizarea scopului acestei etape distincte a procesului penal, situatia pe care am expus-o fiind un exemplu in acest sens.

In cazul in care cercetarea judecatoreasca evidentiaza nelegalitati majore (de exemplu, dupa ridicarea identitatii martorilor protejati de catre instanta de fond, cum a fost si cazul dosarului cu nr 2457/1/2016 al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in care am avut calitatea de inculpat, fiind ulterior achitat pentru inexistenta faptelor), instanta se pronunta in raport de noile elemente, fara insa a mai face o critica a incheierilor emise anterior de judecatorul de drepturi si libertati sau de camera preliminara, care nu a avut in mod obiectiv cum sa cunoasca nelegalitatile devoalate ulterior. Este insa evident ca masurile preventive luate inclusiv prin comiterea de falsuri si infractiuni contra infaptuirii justitiei isi pastreaza caracterul profund nelegal, chiar daca judecatorii nu stabilesc expressis verbis acest lucru.

Prin maniera de redactare a art. 539 alin.2 Cpp, legiuitorul exonereaza de raspundere statul si, ulterior, pe cei care savarsesc abuzuri si nelegalitati, in situatiile in care agentii acestuia au incalcat legea, cauzand privarea nelegala de libertate, desi actiunile ilicite ale acestora rezulta in mod clar din economia motivarii hotararii judecatoresti de achitare. Exigentele art.539 alin.2 Cpp nu constituie, in aceste conditii, decat un formalism exagerat care, pe de o parte, nu-si are suport in normele procesual-penale iar, pe de alta parte, depinde de subiectivismul celui ce redacteaza actul jurisdictional, fara a putea fi influentat prin demersuri legale de destinatarul legii, care nu ii poate prevedea efectele.

Consider ca, prin referirea la incalcarea flagranta a normelor de procedura penala ce a condus la nelegalitatea retinerii / arestarii, judecatorul s-a pronuntat implicit si cu privire la caracterul profund nelegal al privarii de libertate, intre actiunea ilicita (constand in incalcarea legii) si rezultat (privarea de libertate) existand o legatura de cauzalitate de necontestat. Mai mult, astfel cum a fost si in cazul meu concret, dupa ani de zile dupa pronuntarea hotarararii judecatoresti de achitare, au aparut numeroase alte elemente care au condus la cercetarea penala a procurorilor vinovati de retinerea si arestarea mea nelegala, fiind luate fata de unii dintre acestia masuri preventive.

Elementele nou-aparute (si care nu au fost cunoscute nici de judecatorii ce au judecat cauza la care am facut referire) nu fac decat sa dovedeasca o data in plus nelegalitatea si abuzul supunerii mele la masuri preventive. Aceste exemple de situatii reale au avut rolul de a arata ca actuala norma legala nu acopera toate situatiile ce pot aparea in realitate si ca potentialii beneficiari ai textului respectiv sunt lipsiti de posibilitatea de a actiona eficient in vederea apararii drepturilor pe care Constitutia le considera legitime si cu valoare suprema.

Plecand de la aceste exemple practice, consider ca, in actuala lor forma, dispozitiile art.539 alin.2 Cpp nu sunt accesibile in mod efectiv tuturor cetatenilor, ca legea este neclara, deoarece nu acopera toate situatiile generate de practica, fiind deci putin previzibila in ceea ce priveste toate efectele sale. Efectele concrete ale acestor deficiente rezida in incapacitatea de a oferi tuturor cetatenilor o protectie egala si adecvata impotriva arbitrariului. De asemenea, norma a carei neconstitutionalitate se invoca nu se bucura de claritate si predictibilitate, oferind doar in mod aparent promovarea si afirmarea dreptului victimei de a fi despagubita in mod efectiv. In realitate, aceasta norma, in redactarea defectuoasa pe care a primit-o, restrictioneaza in mod grav si nepermis sfera celor ce pot promova o actiune in despagubire intemeiata pe dispozitiile legale in discutie doar la cei in cazul fericit al carora judecatorul de drepturi si libertati a retinut, in incheiere sau in decizia din contestatia impotriva incheierii, caracterul nelegal al masurii preventive sau la cei in cazul carora procurorul ierarhic superior a infirmat ordonanta subordonatului sau, de instituire a masurii preventive, pentru motive de nelegalitate. Se creeaza astfel o situatie de discriminare, iar norma este astfel conceputa incat sa 'puna la adapost' abuzurile si angajarea raspunderii celor vinovati, cata vreme este de notorietate ca situatiile expuse sunt extrem de rare in practica, iar in cazul infirmarii masurii de catre procurorul ierarahic superior, inexistente. In plus, o decizie de recurs in interesul legii, la care ma voi referi ulterior, a restrictionat si mai mult aplicabilitatea normei in discutie.

Totodata, opinez ca redactarea art. 539 alin. 2 Cpp, prin conditionarea excesiva introdusa ('ca privarea de libertate trebuie sa fie stabilita') face ca aceste dispozitii sa fie derogatorii de la principiile ce reglementeaza raspunderea civila delictuala care prevad ca raspunderea este atrasa pentru 'cea mai usoara culpa' (art. 1357 alin. 2 Cod Civil).

Ca natura juridica, raspunderea statului pentru privarea nelegala de libertate nu reprezinta altceva decat o forma particulara a raspunderii civile delictuale, care ar trebui subsumata acelorasi principii.

Or, este de neconceput ca persoana trimisa in judecata (fara a fi arestata) si achitata ulterior, ce isi intemeiaza actiunea pe dispozitiile de drept comun ale raspunderii civile delictuale, sa aiba deschisa fara oprelisti calea valorificarii pretentiilor, pe cand cei ce au fost arestati si achitati sa nu o poata face efectiv, decat daca ar indeplini conditii ce sunt in practica aproape imposibil de realizat. Pentru argumentele anterior expuse, consider ca art.539 alin.2 Cpp contravine spiritului art.124 din Constitutie, ce consacra egalitatea cetatenilor in fata justitiei.

Apreciez ca prevederile legale criticate contravin si art. 21 din Constitutie.

Maniera de reglementare a art. 539 alin. (2) Cpp are ca efect concret limitarea accesului la justitie ca o componenta a dreptului la un proces echitabil.

Prin introducerea conditionarilor, se ajunge practic la introducerea de catre legiuitor a unei 'faze-filtru' care face ca pretentiile deduse judecatii sa nu mai poata fi analizate pe fond, prin analizarea tuturor circumstantelor concrete ale cauzei.

Sunt lezate astfel imperativele fundamentale ale procesului civil (functionarea justitiei ca serviciu public, dreptul la un proces echitabil, principiul dreptului la aparare), principii ce trebuie sa guverneze si actiunea intemeiata in drept pe prevederile art. 539 Cpp.

Or, dreptul de acces la justitie reprezinta, in opinia noastra, o conditie sine qua non a realizarii efective a drepturilor si libertatilor cetatenilor, si nu numai intr-o maniera formala si declarativa.

Prin introducerea unor asemenea conditionari, se ingradeste dreptul la un recurs efectiv in fata unei instante nationale si actiunea intentata are numai caracter formal, dar nu si eficient, ceea ce contravine art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Asadar, prin conditionarile introduse de textul criticat, se realizeaza practic o ingradire a accesului la justitie. Sunt totodata incalcate art. 21 alin. (1) din Constitutie, dar si art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, potrivit carora:

'(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime in exercitarea dreptului sau la un proces echitabil.

(2) Accesul la justitie nu poate fi ingradit'.

Sintagma 'interese legitime' – la care se refera atat dispozitiile fundamentale, cat si ale legii de organizare judecatoreasca – nu impune o conduita de admisibilitate a actiunii in justitie, caci caracterul legitim sau nelegitim al pretentiilor formulate in actiunea in justitie rezulta numai in urma judecarii pricinii respective si va fi constatat prin hotarare judecatoreasca.

Consider ca, in acord cu art. 8 din Declaratia Universala a drepturilor omului, dreptul cetateanului de a avea acces la justitie trebuie asigurat in mod efectiv.

Efectivitatea, in jurisprudenta CEDO, presupune ca un individ se bucura de o posibilitate clara si concreta de a contesta un act care constituie o ingerinta in drepturile sale. Accesul efectiv la justitie implica deci obligatia pozitiva a statelor de a asigura in mod real posibilitatea oricarei persoane de a-si sustine cauza pe fond, in fata unui judecator.

Accesul la justitie nu semnifica numai posibilitatea juridica efectiva de sesizare a unui organ de plina jurisdictie, ci si dreptul de a obtine o decizie a tribunalului. Or, in cazul de fata, asa cum sunt reglementate, dispozitiile art. 539 alin. 2 Cpp afecteaza insasi substanta dreptului, facand ca actiunea sa aiba numai caracter formal si iluzoriu.

Lipsa de efectivitate a unei actiuni intemeiate pe dispozitiile pe art. 539 Cpp in actuala forma este accentuata si prin Decizia in interesul legii nr. 15/2017 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care, prin introducerea unor noi conditii restrictive, nu face altceva decat sa adauge la lege si sa lipseasca de aplicabilitate prevederile art. 52 alin. (3) din Constitutie, potrivit carora:

'Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii si nu inlatura raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta'.

Rezulta cu claritate ca raspunderea statului este stabilita 'in conditiile legii', care, asa cum am aratat in cele ce preced, prin analiza dispozitiilor art. 539 Cpp, este susceptibila de interpretari majore prin raportare la Constitutie si la instrumentele juridice internationale.

In incercarea de a genera interpretarea si aplicarea unitara a legii existente, Inalta Curte s-a subrogat legiuitorului, pronuntandu-se practic si adaugand cu privire la conditiile ce ar trebui indeplinite pentru a se putea angaja raspunderea statului.

Aceasta interpretare nu a facut altceva decat sa indeparteze si mai mult art. 539 alin.2 Cpp de spiritul prevederilor constitutionale. Insusi demersul Inaltei Curti de Casatie si Justitie de a unifica practica si de a conduce la o interpretare unitara a textului de lege criticat nu constituie altceva decat o recunoastere indirecta a deficientei de legiferare care a generat practica neunitara.

In finalul prezentului memoriu, amintesc faptul ca de-a lungul timpului, instanta de contencios constitutional, prin mai multe decizii, s-a pronuntat impotriva solutiilor legislative care limitau dreptul la repararea pagubei al persoanei impotriva careia s-au luat masura preventiva nelegala”.

sursa foto: Ziarulincomod.ro