Presedintele Romaniei, deja cunoscut pentru nesocotirea dispozitiilor constitutionale in scopul crearii unei regim autoritar prezidential, a anuntat ca dupa incetarea starii de urgenta se va institui „starea de alerta”. El ne-a prevenit ca aceasta este reglementata prin lege, ceea ce inseamna ca instituirea ei se plaseaza in limitele „statului de drept”.

O ALERTA CU PRIVIRE LA TRECUT SI „SITUATII DE URGENTA” CARE NU SUNT „STARI DE URGENTA”

Legea la care se refera „seful Palatului Cotroceni” (apelativul „sef al statului” nu are acoperire in Constitutia Romaniei) este o ordonanta de urgenta (OUG 21/2004 privind sistemul national de management a situatiilor de urgenta), care, in treacat fie spus, nu ii confera Presedintelui Republicii nici un fel de prerogative.

Urgenta cu care s-a adoptat ordonanta nu a permis, probabil, rafinarea textului sau. Astfel, cuvantul „alerta”, atributul starii reglementate, trimite le ideea unor masuri anterioare unui pericol, menite a atrage atentia asupra iminentei lui si a permite luarea unor masuri care sa evite criza. Cu toate acestea, in continutul normativ care defineste „alerta”, in afara prevederilor referitoare la „prevenire si avertizare” (o tautologie de care legiuitorul delegat nu s-a mai impiedicat), apar dispozitii care privesc gestiunea post-criza, respectiv administrarea efectelor situatiei de urgenta. Si toate acestea, in ciuda faptului ca titlul ordonantei ne anunta ca ea are ca obiect chiar „managementul (pe romaneste, administrarea) situatiilor de urgenta”, iar nu al evenimentelor care ii preced ori ii urmeaza.

Sa fie oare, „starea de urgenta” si „situatia de urgenta” categorii diferite? Autorul OUG s-o fi gandit, intr-un exces de subtilitate, ca „situatia de urgenta” este una, iar „starea de urgenta” alta; prima tinand de domeniul faptului, iar cea de a doua de cel al dreptului. Astfel, situatia de fapt putand sa ajunga sau sa ramana urgenta (sa reclame masuri urgente) si inainte ca starea de drept sa fie decretata astfel sau dupa ce aceasta a expirat.

In esenta, OUG 21/2004 instituie un Comitet National pentru Situatii de Urgenta care are competenta de a adopta „planuri de masuri si actiuni” (o alta tautologie caci orice masura luata inseamna o actiune intreprinsa) vizand prevenirea crizei si administrarea efectelor sale. Criza fiind situatia de urgenta ca stare de fapt, care conduce la instituirea starii de urgenta ca regim de drept.


„STAREA DE URGENTA”, „STAREA DE ALERTA” SI LIMITAREA DREPTURILOR CETATENESTI

Daca „starea de urgenta” este prevazuta de Constitutie, „starea de alerta” nu este. Cea din urma nu este nici macar o creatie a Parlamentului, „unica autoritate legiuitoare” a tarii (potrivit art. 61.1 teza a doua din Constitutie), ci a Guvernului (a executivului), OUG 21/2004 nefiind pana azi aprobata de legislativ.

Cu toate acestea, la art. 4 alin 2 din amintita OUG se spune ca „pe timpul starii de alerta se pot dispune...masuri pentru restrangerea unor drepturi si libertati fundamentale”. Care sunt acestea? Evident, cele prevazute de Constitutie. Cum poate o OUG sa limiteze drepturi constitutionale? O spune chiar aceasta in articolul citat: „cu respectarea prevederilor art. 53 din Constitutia Romaniei”; adica numai prin lege.

Lucrurile par astfel lamurite, dar numai intr-o lectura literala a legii fundamentale, caracteristica unor vremuri in care dreptul se departeaza tot mai mult de arta si stiinta, pentru a deveni mestesug si formalism in slujba abuzului de putere. De ce? Intrucat autorii OUG 21/2004, dorind sa limiteze drepturi fundamentale in situatii neprevazute de Constitutie (sau de legile organice adoptate in baza acesteia) au despartit art. 53 (privind restrangerea exercitiului unor drepturi si libertati”) de art. 93 (privind luarea unor masuri exceptionale).

Art. 93 permite instituirea starii de urgenta in „conditiile legii”; si, intr-adevar, exista o lege privind regimul starii de urgenta.

Ar 53, printre altele, limiteaza motivele pentru care pot fi restranse drepturile si libertatile constitutionale. Dintre acestea, relevant in cazul pandemiei este cel care trimite la „apararea sanatatii publice”. De asemenea, potrivit aceluiasi articol, limitarea se justifica pentru „prevenirea consecintelor unei calamitati”; iar pandemia este o calamitate.

Prin urmare, este vorba nu despre „prevenirea calamitatii” si nici despre gestionarea „consecintelor unei calamitati”, ci despre nevoia de a face ca o calamitate sa nu produca nici un fel de consecinte ori sa genereze consecinte cat mai mici. Cu alte cuvinte, drepturile se restrang pentru a administra cat mai bine un dezastru in desfasurare, actual si inca producator de efecte, iar nu unul asteptat sau deja consumat. In rest, trebuie actionat fara limitarea drepturilor cetatenesti, cu exceptia cazurilor in care chiar Constitutia cere ca exercitarea lor, inclusiv in conditii normale, sa faca obiectul unor legi speciale.


POT FI LIMITATE DREPTURILE CONSTITUTIONALE IN SITUATII NEPREVAZUTE DE CONSTITUTIE?

Nu numai interpretarea literala a art. 53.1 din Constitutie, ci si logica apararii unor valori supreme, asa cum sunt drepturile si libertatile cetatenilor, fac ca enumerarea cazurilor care justifica exceptarea de la exercitiul integral al acestora sa fie privita, ea insasi, ca limitativa iar nu ca exemplificativa. Cel mult, se poate face apel la analogia orizontala, nuantand definirea exceptiilor indicate expres prin adaugarea unor cazuri din aceeasi categorie (de pilda, prin includerea „pandemiei” in conceptul de „calamitati”), dar nu suplimentand lista cu cazuri din categorii diferite (de pilda, accidente, explozii, alunecari de teren sau guturaiul sezonier). Fiind vorba de exceptii de la regula acestea sunt de stricta interpretare – exceptio est strictissimae applicationis / interpretationis.     

Legea privind starea de urgenta, adoptata din ordinul art. 93 al Constitutiei, reia, firesc, toate conditiile puse de art. 53; inclusiv pe aceea privind limitarea drepturilor si libertatilor constitutionale exclusiv prin lege.

Ce mai ramane atunci pentru OUG 41/2004? Nimic. Si atunci din doua, una: ori OUG 41 adauga la Constitutie, extinzand sfera de aplicare a art. 53, ceea ce este inadmisibil; ori stabileste aceleasi premise atat pentru „starea de urgenta” (mentionata de Constitutie) cat si pentru „starea de alerta” (necunoscuta de Constitutie), spre a-i oferi celei din urma, pe linia identitatii de ratiune, acelasi regim cu cel aplicat celei dintai, dar instituit cu o procedura diferita, ceea ce iarasi este inadmisibil.

Tinand seama de toate acestea se poate conchide ca art. 53 din Constitutie permite restrangerea drepturilor prevazute de Constitutie numai in situatiile indicate de Constitutie (starea de urgenta, starea de asediu si toate cele in care reglementarea exercitiului dreptului este trimisa in seama unor legi speciale) si numai cu respectarea procedurilor prevazute de Constitutie. Nu poate fi botezata „starea de urgenta” cu numele de „stare de alerta” pentru a stabili regulile de comportament in cazul celei din urma printr-o procedura simplificata; procedura care, in speta, exclude aprobarea prealabila a Parlamentului.

S-ar putea sustine totusi, ca asemenea ingrijorari sunt teoretice, intrucat, limitarea drepturilor cetatenesti, in masura in care se stabileste prin lege, ajunge a fi oricum cenzurata de Parlament. Iar daca acesta adopta restrictii in situatii neprevazute de Constitutie, abia asemenea reglementari vor fi neconstitutionale. Acestea vor putea fi supuse controlului CCR si astfel corectate. Desigur cu conditia ca aceia care au dreptul de sesizare a CCR sa actioneze, iar respectabila curte sa se pronunte inainte de expirarea starii de alerta. Dupa aceea, prinde orbul, scoate-i ochii!


REGLEMENTAREA „STARII DE ALERTA” A FOST ADOPTATA NECONSTITUTIONAL

Problemele de neconstitutionalitate ale OUG 41/2004 nu se opresc insa aici. Pentru a le identifica, sa citam dispozitiile constitutionale privind adoptarea ordonantelor de urgenta.

Astfel, potrivit art. 115.4 „Guvernul poate adopta ordonante de urgenta numai in situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata, avand obligatia de a motiva urgenta in cuprinsul acestora.”, potrivit art. 115.5 „Ordonanta de urgenta intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de urgenta la Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei. Camerele, daca nu se afla in sesiune, se convoaca in mod obligatoriu in 5 zile de la depunere sau, dupa caz, de la trimitere.”, iar potrivit 115.6 „Ordonantele de urgenta nu pot fi adoptate in domeniul legilor constitutionale (adica legile de modificare a Constitutiei – nn) si nu pot afecta drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie...”.

Nu are rost sa mai cercetam daca in cuprinsul OUG 41/2004 a fost motivata urgenta. Este mai relevant sa cercetam istoria anului 2004 si facandu-o constatam ca aceasta nu a inregistrat nici un eveniment care sa nu poata fi gestionat de executiv intrucat o asemenea reglementare lipsea. Simplul fapt ca in anul 2004, dar si de atunci pana in prezent, nu s-a facut apel la ordonanta respectiva pentru a preveni sau gestiona vreo stare de urgenta sau urmarile acesteia, este dovada de necontestat ca elementul urgentei lipsea. Or, CCR a statuat constant ca in absenta acestuia o ordonanta de urgenta este neconstitutionala si, in consecinta, nu are putere obligatorie.

Sa trecem insa si peste acest „detaliu” si sa observam un altul: ordonantele de urgenta nu pot reglementa restrictionarea drepturilor si libertatilor prevazute de Constitutie (art. 115.6). Or, OUG 41/2004 spune ca acestea pot fi limitate in anumite cazuri pe care le insira in art. 2. In masura in care acestea sunt cazurile din art. 53.1 al Constitutiei, art. 2 din OUG 41/2004 este inutil sau prost plasat, intrucat el ar apartine legii privind starea de urgenta. In masura in care avem de a face cu cazuri neprevazute de art. 53.1 al Constitutiei, articolul cu pricina este neconstitutional.

Ce facem apoi cu dispozitiile art. 115.6 din Constitutie?

Potrivit acestora, ordonantele de urgenta se dezbat, logic, in procedura de urgenta; ceea ce impune chiar intreruperea vacantei parlamentare. Or, de la publicarea OUG 41/2004 in Monitorul Oficial pana la adoptarea de catre Parlament s-a scurs un an. Mai este aceasta o procedura constitutionala pentru validarea unei OUG? Nici o ratiune care a fundamentat obligatia adoptarii in procedura de urgenta a unui act normativ emis de legiuitorul delegat, in considerarea unei situatii urgente, nu mai este respectata; iar asta infecteaza chiar validitatea actului normativ in cauza.

Iata suficiente motive pentru care aceasta ordonanta nu mai poate fi aplicata si nu poate oferi temei legal starii de alerta dupa 15 mai 2020.

Cand pandemia Covid 19 ne asalteaza si ne ameninta cu boala si cu moartea, sa nu ne impiedicam de „chichite avocatesti”! – vor protesta unii. Asta ar insemna insa ca nu suspendam numai unele drepturi fundamentale, ci si „statul de drept” in integralitatea lui, urmand a se trece de la guvernarea in baza legii la guvernarea fara de lege.

Daca virusul o obliga, pentru o vreme se poate, vezi bine, si asa! – vor replica „pragmatic” aceia care sunt gata sa scape de gandaci dand foc casei. Desigur, se poate. Cu mentiunea ca nimic nu dureaza mai mult decat provizoriul si ca ceea ce incepe cu „se poate si asa”, se sfarseste cu „se poate numai asa”.