Directorul Institutului de Cercetari Juridice "Acad. Andrei Radulescu" al Academiei Romane, prof.univ.dr. Mircea Dutu (foto), a realizat o ampla analiza a modului in care functioneaza in prezent Justitia, analizand indeaprope felul in care sunt judecatorii din Romania inteleg si aplica legile. In discursul sustinut in cadrul dezbaterilor stiintifice "Rolul Justitiei in sistemul puterilor de stat", organizata la Parlament de Asociatia Magistratilor din Romania in parteneriat cu Institutul de Cercetari Juridice "Acad.Andrei Radulescu" al Academiei Romane si cu Comisia juridica a Camerei Deputatilor, prof.univ.dr. Mircea Dutu a apreciat ca judecatorii din Romania trebuie sa infaptuiasca Justitia aplicand legea in spiritul si litera ei, dar tinand cont si de intregul "evantai de vointe posibile".

In acest sens, academicianul prof.univ.dr. Mircea Dutu a opinat ca in momentul judecarii unei cauze, judecatorul trebuie sa ia in considerare si "„vointa sociala a poporului”, despre care afirma ca este aferenta notiunii „statului de drept”, concept care vizeaza, in special, asigurarea garantarii drepturilor fundamentale ale omului, indiferent de formele politice de guvernare.

Profesorul Mircea Dutu considera ca "vointa creatoare a poporului" trebuie sa primeze in actul de judecata intrucat este una dintre cele doua "vointe evolutive" care nu dispare niciodata din evantaiul vointelor posibile pana la abrogarea legii.

Prezentam in continuare discursul sustinut in cadrul dezbaterilor "Rolul Justitiei in sistemul puterilor de stat" avand ca tema "Despre functia puterii judecatoresti, azi":

"In capitolul 6 al cartii a IX-a din clasica lucrare a teoriei politice Despre spiritul legilor (1648), Montesquieu, preocupat ca "puterea sa opreasca puterea", ceea ce constituia pentru el conditia libertatii politice, identifica trei functii inerente statului: cea de a legifera, a executa si de a judeca. Aceasta din urma, "atat de temuta printre oameni", trebuia sa devina "ca sa zicem asa, invizibila si nula", astfel incat se stabilea ca regula fundamentala incredintarea celorlalte doua, unor institutii separate una de cealalta. In acelasi timp, fondatorul dreptului public modern avertiza ca "totul va fi pierdut daca acelasi corp al poporului ar exercita cele trei puteri", intrucat reunirea lor ar conduce la un "despotism infricosator". In plus, pentru a se evita distrugerea libertatii, nu trebuia numai ca respectivele trei puteri sa fie atribuite unor organe diferite, dar si ca ele sa aiba "vederi si interese separate". Acesta este mitul fondator al democratiei reprezentative moderne, bazata pe principiul separarii puterilor in stat, in temeiul caruia a fost formulata si a evoluat teoria politica in ultimii peste 450 de ani de practica democratica.

La capatul a secole de experienta desfasurate pe un atare fundament teoretico-conceptual, asistam astazi la o anumita accentuare a fuziunii, spontane si impuse, intre puterea legislativa si executiva, si, prin ricoseu, la o sporire a legitimitatii puterii judecatoresti in raport cu primele doua, in contextul afirmarii "democratiei imediate". Redefinirea functiei de "interpretare si de aplicare a legii" reprezinta, astfel, o miza esentiala a societatii post-moderne si o expresie a evolutiei mecanismelor democratiei reprezentative.

Desigur, sistemul politic existent intr-o tara nu poate influenta (decisiv) functia de interpretare a normelor juridice, continutul sau fiind determinat de dreptul insusi.

De-a lungul timpului, in sistemul de drept romano-germanic, s-au exprimat si practicat, in aceasta privinta, mai multe perspective. Astfel, potrivit teoriei clasice afirmata in conditiile prevederilor aferente ale art. 4 si 5 din Codul civil napoleonian de la 1804 (si preluate, tale quale si de Codul civil roman de la 1864, potrivit carora este interzis judecatorului sa se pronunte pe calea dispozitiilor generale si reglementare asupra cauzelor supuse solutionarii si, respectiv, magistratul care refuza sa statuteze, sub pretextul tacerii, obscuritatii ori ineficientei legii, va putea fi urmarit pentru denegrare de dreptate) semnificatia unui text juridic preexista interpretarii si rolului interpretului, respectiv al judecatorului, este tocmai acela de a transa un litigiu, facand aplicarea unei norme stabilite de legiuitor pentru tipul de situatii din care respectivul litigiu face parte. Dupa aproape doua secole de promovare si acceptare a sa cvasiunanima, pozitia aceasta a primit o „corectura” importanta, in raport cu noile realitati juridico-sociale, prin asa-numita teorie „realista”, promovata in ultimele trei decenii cu insistenta de profesorul francez M. Troper si partizanii sai. Potrivit acesteia, orice enunt este dotat nu numai cu una, ci cu mai multe semnificatii, dintre care trebuie sa se aleaga. Aceasta optiune nu corespunde unei realitati obiective, ci exprima numai preferintele celui care o face, fiind deci vorba de o decizie. Altfel spus, interpretarea este un act de vointa, iar daca interpretul determina continutul normei, veritabilul si deplinul legiuitor nu ar mai fi Parlamentul, ci devine judecatorul cauzei.

O a treia perspectiva se contureaza in contextul afirmarii asa-zisei „democratii imediate”, pornind de la premisa ca puterea judecatoreasca isi consolideaza statutul si rolul in cadrul „trilogiei puterilor”, pe de-o parte printr-o legitimitate mai puternica, iar pe de alta prin extinderea functiei de interpretare a judecatorului, in mod corespunzator.

El trebuie sa-si indeplineasca misiunea avand in vedere intreg evantaiul de vointe posibile, sa evalueze evolutiile si manifestarile lor particulare. Se va impune sa tina seama, de asemenea, de ceea ce s-a denumit „vointa sociala a poporului”, care este aferenta notiunii „statului de drept”, concept care vizeaza, in special, asigurarea garantarii drepturilor fundamentale ale omului, indiferent de formele politice de guvernare. Functia de interpretare a legii apare astfel ca una a manifestarii vointei intre mai multe posibilitati: judecatorul trebuie sa arbitreze intre diferitele manifestari si/ori componente ale vointei poporului, pentru a o servi si exprima cat mai bine pe aceasta din urma. In exercitarea activitatii de conciliere si alegere, el cauta mai intai semnificatia pe care o poseda o lege pentru autorii sai, cea care corespunde manifestarii vointei exprimate de reprezentantii alegatorilor la momentul in care actul normativ a fost adoptat si care a fost denumita „vointa creatoare a poporului”. Totodata, in tacerea sau obscuritatea textului oficial, judecatorul trebuie sa ia in calcul vointele politice si sociale ale poporului de la momentul interpretarii, ceea ce s-a denumit vointa politica ori sociala „evolutiva”. Asa cum s-a prezentat deja, termenul de „evolutie” nu semnifica deloc ca vointa poporului de la momentul interpretarii textului legal sa fie in mod necesar diferita de cea de la momentul adoptarii sale; adjectivul poate fi luat in doua sensuri: cel de „ceea ce e susceptibil de evolutie” si respectiv „care produce evolutia”.

Asadar, in cadrul alegerii intre aceste trei semnificatii ale vointei eventual contradictorii, judecatorul opereaza el insusi o veritabila „functie de vointa”; el nu este mai putin legitim a face sa primeze vointa creatoare a poporului, ori una dintre cele doua vointe evolutive. Ca atare, vointa creatoare a poporului nu dispare niciodata din evantaiul vointelor posibile pana la abrogarea legii.

In Romania, rupand cu traditia Codului civil de la 1864, cel din 2011 s-a limitat, in aceasta privinta, sa precizeze ca „interpretarea legii de catre instanta se face numai in scopul aplicarii ei in cazul dedus judecatii” (art. 9 alin. 3). Mai expresive par, in acest context, unele dispozitii constitutionale. Astfel, potrivit art. 124 din legea fundamentala, „justitia se infaptuieste in numele legii” (alin. 1) de catre judecatori care sunt „independenti” si „se supun numai legii” (alin. 3), legiuitorul constituant abandonand sintagma „in numele poporului” propusa de Teze, cu argumentul nu tocmai limpede ca in acest fel opera de infaptuire a justitiei este scoasa de sub controlul unei vointe greu de stabilit si este asezata sub garantia legii. In realitate insa, instanta, interpretand legea, incearca sa descopere tocmai vointa exprimata de aceasta din urma, pronuntand hotararea cuvenita pe baza legii si nu in numele ei. Constitutia insasi reia un fragment al textului citat si in dispozitia potrivit careia „justitia se realizeaza prin Inalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti” (art. 126 alin. 1), intarind ideea ca sarcina judecatorului nu se epuizeaza prin interpretarea legii in contextul cazului dedus judecatii, ci presupune ceva mai mult, anume tocmai realizarea justitiei.

Romania este definita prin Constitutie ca un „stat de drept” (art. 1 alin. 3) si nu ca un stat legal. In statul de drept, asa cum o arata constitutii precum cea a Germaniei, infaptuirea justitiei se supune nu numai legii, ci „legii si dreptului” ( art. 20), iar hotararile judecatoresti se pronunta in Germania, si nu numai, nu in numele legii, ci „in numele poporului”, deoarece judecatorul „spune dreptul” in cazul dedus judecatii nu intr-o calitate oarecare, ci tocmai ca reprezentant al poporului suveran. Desigur, in prezent, mai ales ca urmare a modificarii art. 2 din Constitutia Romaniei in sensul conditionarii electorale a reprezentativitatii populare, ar fi dificil sa consideram instantele judecatoresti ca organe reprezentative ale poporului in conditiile in care ele nu sunt constituite de lege lata prin „alegeri libere, periodice si corecte”. Nu mai putin, insa, situarea legiuitorului constituant roman in aceasta privinta in traditia Revolutiei Franceze de fetisizare a legii si subminare a autoritatii judecatorului (asa cum arata prea bine astazi renumitul istoric al dreptului si actual judecator constitutional Paolo Grossi) nu trebuie sa ne impiedice sa vedem in lege nimic mai putin decat principalul izvor al dreptului, dar nici mai mult decat un izvor al dreptului, asadar nu chiar dreptul insusi. Iar pentru a pune de acord aceasta interpretare chiar si cu dispozitiile constitutionale in vigoare, poate nu ar fi deloc rau sa ne intoarcem la semnificatia pe care „legea” o are in limba romana, pornind de la analiza realizata in mod independent de mari juristi germani dar si de marele filosof roman Constantin Noica pe marginea distinctiei dintre grecescul nomos si latinul lex: pe de-o parte ordinea concreta si autoreglata a vietii unui popor transmisa prin traditia istorica, pe de alta parte norma potestativa justificata rational a unei autoritati supraordonate. „S-a intamplat ceva curios cu «legea» noastra, scrie Noica in frumosul sau Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca: am luat cuvantul de la romani si i-am dat intelesul grec”. Asa cum legea si dreptul sunt deopotriva inconfundabile si indispensabile, la fel si aplicarea legii este destinata sa serveasca realizarii dreptului ca justitie (dreptate) intr-un caz concret. Iar daca prin drept intelegem, precum Friedrich Karl von Savigny sau Mircea Djuvara, „nu o realitate de sine statatoare, ci chiar viata poporului privita dintr-o anumita perspectiva”, atunci si numai atunci pronuntarea hotararilor judecatoresti in numele legii (intelese ca nomos, si nu ca lex) dobandeste un sens altminteri imposibil de conceput. Ca lex, legea nu are nume; ca nomos, ea dobandeste in mod natural numele poporului caruia ii apartine – si in raport cu care judecatorul nu poate aparea nici el altfel decat ca organ reprezentativ in sensul cel mai deplin cu putinta".