Maestrul Lucian Augustin Bolcas

sau Ultimul boier al Baroului

In memoriam

Membrii redactiei Revistei Manifest Romaneste – studenti ai Facultatii de Drept, ai altor facultati ale Universitatii din Bucuresti, ai facultatilor altor universitati din tara, personalitati ale culturii romane – deplang moartea celui care a fost maestrul Lucian Augustin Bolcas, om al cetatii, stralucit avocat, deputat in doua legislaturi (2000-2004 si 2004-2008), membru al Senatului revistei noastre.

Maestrul Bolcas a fost deopotriva, un spirit socratic, dependent de dialog si argumentare, si un retor neintrecut. La Manifest Romaneste a sustinut rubrica Despre justitie, cu dragoste, unde a publicat dialogurile „Cum sunt ce-am fost, voi fi cum sunt” [nr. 2/ 2017 (2)] si „Reintoarcerea la principii, reintoarcerea la noi” [nr. 1/ 2018 (3)]. Articolele sunt disponibile la adresa issuu.com/manifestromaneste.

Ramane pentru lumea juridica si nu numai regretul lipsei maestrului Bolcas din Curtea Constitutionala si din corpul profesoral al unei facultati de drept.

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!

Ultimul boier al Baroului

Un avocat e ca o floare de papadie.

E foarte frumos cand se imprastie.

Dupa aceea – gata!

– Lucian Bolcas

de Stefan Paraschiv

E greu sa scrii la plecarea unui om care a crezut in tine. E cu atat mai greu sa scrii la plecarea unui maestru, iar rezultatul nu poate fi decat meschin.

Intamplarea – sau nu – a fost ca vestea despre disparitia maestrului Lucian Bolcas sa o fi aflat la pranz, cat inca eram la facultate. Iar aceasta vreme a facultatii, a studentiei mele, – indraznesc – prietenia si dialogurile noastre juridice – si nu numai – au facut-o mai suportabila, reusind s-o scoata din baltirea seaca a pozitivismului la care o siluiau unele vremelnice „cadre”.

In toamna lui 2016 incepeam primul an la Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti. Ma plimbam usor nauc prin Bucurestii pe care ii stiam bine din adolescenta. Incercam eu insumi sa intru in haina de student, sa aflu cheia descalcirii dreptului – sau, mai bine zis, a ceea ce a devenit dreptul –, dar si un maestru intr-aceasta. Din familie, nimeni jurist. Dintre cunostinte, nimeni jurist. Iata simptome de handicap socio-profesional, ar fi zis multi. Atati oameni de drept cati stiam din viata publica, il apreciam pe fostul parlamentar Lucian Bolcas. In mod cert, nu pentru argumentarile juridice, care, fireste, imi erau straine, dar eram impresionat de sarm, discurs, ironie, eleganta – si, poate mai ales, de iubirea de neam. Unde era de gasit? Si, odata gasit, cine m-ar fi putut introduce la Domnia Sa?

Ei bine, haladuiala m-a dus intr-o amiaza pe la Universitate si – cum poate v-ati dat seama, necrezand in coincidente – il zaresc pe Lucian Bolcas coborand in pasaj. Dupa o mica dilema de eticheta – se cuvenea sa abordez un om de „moda veche” pe strada? –, mi-a strafulgerat ca era vorba – ca de-atatea ori in viata mea – de sansa. Asa ca, dupa cuvenita introducere, i-am cerut o intalnire. „Sigur ca da, domnule Paraschiv. Poate chiar vom bea o cafea la Capsa!”

Prima intalnire a dialogurilor noastre a avut totusi loc la biroul avocatial. De-atunci incolo, de fiecare data imi facea o placere aproape cinematografica studierea mainilor si degetelor lui – lungi ca niste crengi de lemn nobil –, cu care isi batea tutunul si cu care tinea pipa. Era un artistocrat. Am indraznit atunci sa-i cer sa fac asa-zisul stagiu obligatoriu de practica la cabinet. „– imi dau seama ca, fiind in primul an de facultate, nu am nimic necesar pentru a va fi de folos.../ – Va inselati, domnule Paraschiv, aveti ceva de mare valoare, ceva ce eu nu mai am: inca placeti doamnelor!”

Asa a inceput aceasta magistratura de spirit. In dialogurile noastre, fara tema precisa, aveau loc dreptul si legea, juridicul si judiciarul, experientele culturale si aventurile galante, tara si femeia. Lucian Bolcas era, in fond, unul dintre putinii oameni de drept, dintre putinii care intelegeau dreptul ca parte a culturii, evitand astfel stupida lui ingemanare cu legea. De aceea, l-am invitat sa fie membru al Senatului revistei Manifest Romaneste inca de la inceput. Nu a vrut ca rubrica lui sa regrupeze articole, ci sa consemneze dialoguri ale noastre – mai consistente si mai intime („Cum sunt ce-am fost, voi fi cum sunt” – titlu imprumutand un vers din Nichifor Crainic, vers devenit deviza maestrului – „Reintoarcerea la principii, reintoarcerea la noi”): despre familia lui (tatal avocat, bunicul judecator, doi unchi, scriitorul Lucian Bolcas si avocatul Nicolae Bolcas, omorat de viu de unguri), despre mandria de a purta si prenumele Augustin, despre Sfantu Sava si Facultatea de Drept, cu marii lor profesori, despre cele trei volume de memorii niciodata scrise (Meseria mea este sa am dreptate; Avocatura ca viciu si Reintoarcerea la principii), cu justificarea din Botta „Pisicii galbene, de va-nțelege ceva, sa-i spui ca lenea ei seamana grozav cu lenea mea...” si cate si mai cate!

Demnitatea si onoarea il caracterizau fiintial, ceea ce mi s-a reconfirmat si atunci cand l-am iscodit in pricini mai aspre. Bunaoara, nu de putine ori, vorbind despre Curtea Constitutionala (ai carei membri il cautau uneori pentru sfaturi), si-a marturisit regretul de a-i fi fost suprimat dreptul la incununare profesionala in 2013, atunci cand fusese propus de Senat pentru a fi judecator al Curtii. Nu i-a purtat pica lui Traian Basescu pentru acea ticalosie – era una dintre multe altele. Bineinteles, faptul ca nimeni n-a putut sustine o acuzatie de antisemitism impotriva maestrului Bolcas n-a mai contat. Expedia subiectul. Ajunsese la o liniste cu adevarat augusta, desi, nationalist fiind, nu putea sa nu sufere pentru natiunea lui, aflata atat de jos. Odata, pe cand ascultam cantece patrotice autentice, nu si-a putut stapani lacrimile...

In privinta profesoratului (cata nevoie am fi avut de asemenea profesor de drept constitutional ori procedura penala!) mi-a marturisit franc: nu simtea ca isi putea asuma aceasta responsabilitate. Viciul lui era, intr-adevar, avocatura – acea profesie a afirmarii personalitatii, a inteligentei imbinate cu intuitia si retorica. O avocatura care nu mai exista, fiind sufocata de asa-zisele „societati”, unde avocatul („partenerul”) este inlocuit de un „consultant”, un fel de soricel depersonalizat care n-a simtit niciodata „bara”.

Maestrul a participat la evenimentele de lansare a primelor doua numere ale revistei Manifest Romaneste. Era bucuros: nationalismul curat, sincer, apolitic exista si pornea la lupta. Nu gresesc afirmand ca toti cei care au venit in gradina Muzeului National al Literaturii Romane, in octombrie 2017 , cand s-a lansat numarul al doilea, isi vor aduce aminte cum – atunci cand folkistul Walter Ghicolescu a inceput sa cante „Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane” (poemul lui Radu Gyr, amintit in 2020 la 105 ani de la nastere) – maestrul Bolcas s-a ridicat in capul oaselor si, la un semn, o suta de oameni s-au ridicat in picioare. Este – o marturisesc – unul dintre cele mai inaltatoare momente pe care le-am trait. Vorbind de Manifest Romaneste, nu pot sa nu regret ca nu am avut niciodata ghesul de a pune in miscare o idee a maestrului: sa ne intalnim, intre lansari, si sa discutam cine suntem, ce vrem, ce se intampla si ce putem face („Oriunde veti dori sa va intalniti, Stefane, intr-un restaurant, intr-o sala de la facultate, intr-o garsoniera, contati pe mine sa vin!”)

Din pacate, dupa cateva luni de la momentul Gyr, Lucian Bolcas avea de infruntat, prin operatii si recuperari subsecvente, cancerul si afectiunile sistemului osos si locomotor. Reinvatase, la 76-77 de ani, sa mearga.

Ultima noastra intalnire a fost in decembrie. Mi-a marturisit ca nu ii este frica de moarte, ca incearca sa-si duca zilele cu demnitate si ca marele lui regret este ca nu mai poate pleda in picioare, liber. Demn! Atunci, iscodit de un bun prieten batut de gandul de a deveni avocat, maestrul Bolcas a zis ceea ce acum serveste ca motto acestor randuri. A confirmat participarea la evenimentul de lansare a ultimului numar al revistei noastre, pentru care ne daduse o declaratie in onoarea profesorului Nicolae Popa, apoi ne-a condus, ca de fiecare data, pana la usa, strangandu-ne mana barbateste. Din pacate, a trebuit sa-si anunte ulterior imposibilitatea de a participa, iar, fara s-o stim decat acum, starea de sanatate reincepea sa i se deterioreze. Si-a acceptat sfarsitul si a vrut ca acesta sa-l gaseasca – repet cuvantul – demn.

Cu Lucian Bolcas se duce un fel de a fi al intelectualului in cetate – demn, elegant, nationalist. Cu Lucian Bolcas se duce un fel de a fi al avocatului – cult, inteligent, retor. Cu Lucian Bolcas mi se duce un maestru si – indraznesc – un prieten.

Draga maestre, de fiecare data cand voi merge la Capsa, de fiecare data cand voi aprinde o pipa – si nu numai atunci –, ma voi gandi la Domnia Voastra si la cate mai erau de incrucisat cu floretele dialogurilor noastre. Dumnezeu sa va ierte si sa va odihneasca in pace!