Moțiunea de cenzură împotriva Comisiei von der Leyen a căzut. Era de așteptat, dar asta nu face votul Parlamentului European mai puțin revoltător. Cum se explică faptul?

ACUZAȚIILE ȘI APĂRĂRILE URSULEI VON DER LEYEN

1. Cu un tupeu banditesc și o aroganță fără margini și fără rușine, „Medusa” von der Leyen și-a justificat asumarea „eroică” a deciziilor dezastroase luate pentru a se lupta cu așa zisa pandemie Covid 19, cu dubla minciună potrivit căreia, pe de o parte, a avut de înfruntat o catastrofă sanitară generată de valul uriaș de decese produse sub efectul infecției virale cu SARS Cov-2, făcând trimitere la toate imaginile și știrile false cu camioane și depozite de cadavre pentru care cimitirele deveniseră chipurile neîncăpătoare, și, pe de altă parte, ceea ce a achiziționat în neștire și fără nici un control, din banii cetățenilor europeni, ar fi fost vaccinuri salvatoare, administrate apoi (cu forța) spre binele cetățenilor europeni.

În realitate, statisticile au demonstrat, fără putere de tăgadă, că numărul deceselor din perioada așa zisei pandemii au fost la același nivel cu cel de dinaintea pandemiei; o pandemie miraculos dispărută odată cu începerea războiului din Ucraina. De asemenea, așa zisele vaccinuri fuseseră agenții unei terapii genomice experimentale, care i-a transformat pe oameni în cobai și a generat mai multe boli și decese decât virusul în cauză. Obligarea statelor-membre de a se subordona deciziilor luate de Președinta Comisiei europene în afara competențelor atribuite ei, ca și achiziționarea vaccinurilor la prețuri și în cantități impresionante, în baza unor contracte convenite prin telefon de către însăși numita doamnă, în condiții indicând conflictul de interese, a fost prezentată ca o curajoasă asumare de răspundere pentru a face față sfidărilor medicale în timp real, precum și ca un succes în realizarea solidarității europene.

În analiza acuzațiilor aduse președintei Comisiei europene Parlamentul european ar fi trebuit să aibă în vedere și faptul că, începând cu regulile stabilite de Tribunalul de la Nuremberg, care a judecat crimele împotriva umanității comise de regimul nazist în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și continuând cu normele dreptului internațional umanitar adoptate ulterior, aplicarea de experimente genetice pe subiecte umane fără acordul liber și informat al acestora constituie o infracțiune din categoria celor mai grave. Nu a făcut-o! 

Toate guvernele statelor-membre ale UE au fost complice la crimă, măcar și prin aceea că nu au denunțat-o public și, într-o formă sau alta, au acceptat să joace în piesa regizată de von de Leyen. Cum s-ar fi putut ele dezice acum de șefa bandei? Condamnarea ei le-ar fi expus condamnării și pe ele. De aceea, au folosit pârghiile de control asupra europarlamentarilor proveniți din țările lor pentru a o face scăpată pe Ursula. Unul dintre cele mai elocvente exemple, în acest sens, este cel al „suveranistei” Georgia Meloni, premierul populisto-oportunist al Italiei, specialistă în tranzacții de serai și piruete fără de principii. 

2. Nu numai măsurile luate abuziv de Ursula von der Leyen sub pretextul combaterii unei pandemii inventate, măsuri care au condus la bulversarea infrastructurii medicale critice europene, la privarea de asistența medicală a celor cu adevărat în nevoia de a o primi, la îmbolnăviri și decese reale provocate de transformarea unor oameni sănătoși în cobai pentru experimente menite a îmbogăți marea industrie farmaceutică și clanurile oligarhice corupte din UE, au făcut obiectul acuzațiilor aduse de moțiunea de cenzură supusă dezbaterii euro-parlamentare, ci și refuzul Președintei Comisiei europene de a da socoteală pentru ele, de a prezenta legislativului european informațiile necesare spre a i se evalua prestația. Acest refuz fusese condamnat, deja, de Curtea de Justiție a UE și, în mod normal, el singur ar fi fost suficient pentru demiterea Comisiei von der Leyen. Ca să nu mai vorbim că, în orice sistem de drept european național, distrugerea probelor unei infracțiuni este ea însăși o infracțiune. 

3. În al treilea rând, Ursula von der Leyen a fost chemată să răspundă referitor la decizia luată cu ocolirea Parlamentului european și, deci, prin depășirea competențelor Comisiei, de a cheltui banii contribuabililor europeni, rezervați fondurilor de coeziune socială, pentru „înarmarea UE”. Sub pretextul că asemenea cheltuieli ar fi urgente, întrucât statele-membre ale UE ar fi amenințate de un atac armat al Rusiei, Ursula von der Leyen a forțat interpretarea unor prevederi ale tratatelor constitutive ale Uniunii, atribuindu-și abuziv puteri pe care nu le avea, spre satisfacția complexului militar-industrial al Occidentului euro-atlantic (în special american, dar și franco-german).

Funcția de Președinte al Comisiei Europene a fost confiscată de Ursula von der Leyen pentru a promova, în interesul ocultei plutocratice suprastatale, globalismul neo-bolșevic antinațional și antidemocratic. În acest scop este nevoie de un război mondial, ca rachetă purtătoare a ideologiei și sistemului neo-bolșevic amintit, iar pentru amorsarea războiului, este nevoie de un inamic. „Banda celor patru neo-bolșevici europeni” – von der Leyen, Macron, Starmer, Merz și Rutte – a identificat „inamicul” în Rusia care, într-adevăr, a format, de la Marea Baltică la Marea Neagră, un front suveranist, având în spate Sudul Colectiv, adept al unei ordini globale multipolare simetrice. Aceasta a implicat încălcarea tratatelor constitutive ale UE și scoaterea instituțiilor europene de sub controlul democratic al cetățenilor europeni (direct și prin intermediul statelor-membre), pentru a transforma o entitate politică, deopotrivă multinațională și transnațională, eminamente dedicată păcii prin solidaritate și dezvoltare, prin coeziune economică, socială și teritorială, într-un bloc militarizat, ca dotare și politică, susținut, în condițiile crizei financiare în care se zbat statele europene, prin curbe de sacrificiu impuse contribuabililor persoane fizice, simultan cu limitarea drepturilor lor individuale. 

În realitate, Rusia nu are nimic de luat de la statele-membre ale UE și de aceea nu are interesul de a intra în război cu ele. În timp ce ea este bogată în resurse și vastă în teritoriu, Europa politică este săracă din toate punctele de vedere, în criză de creștere economică, dar și de forță de muncă și, la fel cu SUA, dezindustrializată și decapitalizată. În plus, eșecul politicii ajutorului european pentru dezvoltare, ca și al politicii europene vizând imigrația și azilul, au condamnat UE la neputință în fața invaziei unor mase de oameni goniți din casele lor de războiul, de mizeria și de exploatarea neocolonială de care, direct și indirect, se face vinovată UE, alături de tandemul anglo-american, inclusiv prin militarizarea politicilor lor, respectiv prin subordonarea intereselor suverane celor ale complexului militar-industrial globalizat, a aspirațiilor naționale agendei oligarhice a globalismului corporatist.

Războiul cu Rusia nu se duce, așadar, așa cum pretinde narativul mincinos repetat papagalicește de Medusa von der Leyen și cei din același aluat cu ea, pentru salvgardarea securității națiunilor-membre ale UE. Miza sa este ordinea globală care să permită actualelor elite politice și corporatiste euro-atlantice să își păstreze puterea în afara oricărui control popular și în folosul exclusiv al clicii lor oligarhice. Dacă în acest proces statele națiune europene, cu democrațiile lor muribunde, vor falimenta, va fi cu atât mai bine pentru proiectul promovat de Ursula. De fapt, exact dispariția statelor-națiune se dorește, printre altele, și atingerea acestei ținte se poate realiza chiar și fără victoria împotriva Rusiei. 

Iată a treia crimă a Ursulei von der Leyen. 

4. Moțiunea de cenzură a mai adus în discuție și un al patrulea capăt de acuzare: Comisia europeană a intervenit în alegerile prezidențiale din România pentru a anula rezultatul votului popular, a interzice alegerea candidatului dorit de majoritatea cetățenilor români prin refuzul neconstituțional al candidaturii acestuia și a aduce în funcția de Președinte al României un adept al globalismului neo-bolșevic, incapabil de orice opoziție față de dictatele hegemonilor europeni.

Acuzația se susține prin referire la repetatele declarații făcute de șefa executivului european, cu încălcarea tuturor competențelor sale, nu numai în susținerea candidatului forțelor globaliste neo-bolșevice, promovat de „coloana a cincea” a globalismului soroșist în România, dar și spre diabolizarea suveraniștilor europeni etichetați ca „extremiști”, „izolaționiști”, „anti-europeni”, „anti-occidentali”, „putiniști”, „pro-ruși” etc. Este vorba despre aceleași etichete care au fost aruncate, în locul explicațiilor cerute de acuzațiile grave cuprinse în moțiunea de cenzură, împotriva autorilor acesteia, atacul la persoană înlocuind argumentele referitoare la fondul problemelor puse în discuție.

Acestui stil, care îl caracterizează pe însuși omul von der Leyen, i se adaugă faptul validării politice publice a loviturii de stat din 6 decembrie 2024 de către Președinta Comisei europene. Pe când românii se străduiau din răsputeri să neutralizeze, inclusiv prin recursul la puterea judecătorească, efectele deciziei scandaloase prin care CCR, la porunca unui Președinte trădător, arunca în aer regimul constituțional al democrației românești, Ursula von der Leyen lăuda samavolnicia și cerea la vedere confirmarea rezultatelor ei. O asemenea atitudine ostentativă ex post, indică logic o intervenție de natură similară ex ante. 

Denunțarea explicită și dovada ingerinței au venit inclusiv din declarațiile oficialilor administrației SUA, precum și cele ale unui fost comisar european, ale altor persoane publice bine informate etc. 

Sub povara acuzațiilor înainte pomenite și a documentării lor faptice în afara oricărui dubiu rezonabil, moțiunea de cenzură ar fi trebuit să treacă fără dificultăți și odioasa Comisie von der Leyen să fie demisă. Nu a fost așa. De ce? 

EXPLICAȚIA VOTULUI ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN

Răspunsul la întrebare necesită a scurtă prezentare a sistemului de formare și funcționare al Parlamentului European (PE). 

UE este o uniune politică de state (state-națiune suverane) și cetățeni. Dintre instituțiile europene, PE este cea mai democratică, el fiind format din persoane alese direct de către toți cetățenii europeni. Aceștia sunt cetățenii statelor-membre. 

Fiecărui stat-membru îi este rezervat în legislativul european un număr de locuri stabilit în funcție de numărul rezidenților săi. (Principiile și regulile împărțirii au fost stabilite în conformitate cu raportul întocmit de mine împreună cu distinsul om politic francez Allain Lamassoure.) Astfel s-a asigurat, dincolo de reprezentarea cetățenilor și reprezentarea corectă a statelor-membre ale UE. 

Parlamentarul european îi reprezintă pe toți cetățenii europeni și nu numai pe cei din țara sa de origine, respectiv din circumscripția electorală în care a fost ales, tot așa cum un parlamentar român ales, să zicem, la Iași, îi reprezintă în Parlamentul României pe toți cetățenii români iar nu numai pe cei din județul Iași. 

Europarlamentarul român oferă cetățenilor europeni prin activitatea sa în cadrul instituțiilor europene viziunea românească asupra organizării UE astfel încât aceasta să funcționeze în folosul tuturor – cetățeni europeni și state-membre. Europarlamentarul francez vine cu viziunea franceză. Cel italian contribuie cu viziunea italiană și așa mai departe. Interesele sunt comune, iar puterile sau competențele suverane au fost transferate Europei politice numai pentru administrarea acestora. Interesele care nu sunt comune nu se administrează în comun. Rămâne ca modul de administrare concretă și cadrul legislativ al administrării comune să fie definite. În acest scop, europarlamentarii din diferite state-membre, într-un număr corespunzător cu populația lor, negociază din perspectiva națională o formulă de gestiune comună în beneficiu comun. 

De fapt, europarlamentarii aleși într-o circumscripție națională nu exprimă o singură viziune națională, ci viziunea națională filtrată prin ideologia partidelor naționale din care provin. Într-un fel vede un europarlamentar român liberal felul în care trebuie să opereze UE (cu cele trei puteri ale sale – legislativă, executivă și judecătorească) și altfel vede un europarlamentar român social-democrat. Cum ideologia transcende etnia, membrul, să zicem, unui partid conservator austriac va promova în Parlamentul european o viziune conservatoare asupra organizării UE și a conținutului activității sale legislative și executive, viziune care corespunde celei a electoratului din circumscripția sa, dar și celei a tuturor cetățenilor europeni cu convingeri conservatoare (convingeri izvorâte din interesele lor legitime), amendată în lumina experienței și sensibilităților sale naționale. Cum numărul europarlamentarilor aleși în circumscripția electorală Austria este limitat, puterea de vot încredințată lor pe baze naționale este și ea limitată în așa fel încât statele mici să nu dețină mai multă influență în procesul decizional decât cele mari, dar nici statele mari să nu își poată impune voința în mod automat. 

Cum Parlamentul european nu este o „adunare parlamentară” (adică o adunare formată din delegați ai parlamentelor naționale, ci din parlamentari aleși direct de cetățeni), europarlamentarii nu formează grupuri politice naționale, ci se asociază în grupuri cu caracter ideologic, corespunzător ideologiei partidelor naționale din care provin. Acolo, spre exemplu, socialiștii, social-democrații și laburiștii, adică membrii partidelor naționale de centru-stânga, din toate statele-membre se adună și negociază, din dublă perspectivă ideologică și națională, o poziție comună, cu care apoi se prezintă în dezbaterile cu celelalte grupuri euro-parlamentare.

Acest sistem aparent complicat este capabil să realizeze echilibrul între interesele cetățenilor fiecărui stat națiune în parte și interesele tuturor cetățenilor statelor-membre împreună, precum și între valorile morale universale care circumscriu ideologiile și fundamentează politicile la nivel principial, pe de o parte, și interesele naționale conforme tradițiilor culturale ale fiecărei națiuni, pe de altă parte. Votul universal, cu toate celelalte mecanisme de reprezentare națională descrise, conferă sistemului caracterul democratic apt a legitima puterea Parlamentului european de a adopta legislație opozabilă statelor-membre, de a aproba bugetul UE și execuția acestuia, de a supraveghea activitatea executivului european și de a învesti, respectiv a demite Comisia europeană, alături de alte atribuții. Dimensiunea puterii PE, care, după cum se vede, nu este mică, măsoară nivelul democrației UE.

Punctul de plecare în tot acest joc democratic sunt partidele naționale. Partidele politice sunt actorii principali ai democrației. În mod normal, ele reprezintă avangarda comunităților de cetățeni care au interese, aspirații și nevoi specifice, și care cred că prin concentrarea puterilor individuale ale membrilor lor și transferul puterii reunite, prin vot, către respectiva suprastructură politică, își pot atinge obiectivele. Nu există democrație reprezentativă fără partide politice. Condiția este ca suprastructura politică să aibă o legătură certă cu baza socială, să lucreze exclusiv în interesul ei, sub supravegherea ei, împreună cu ea și, dacă se poate, prin ea. Dacă aceste reguli de bază ale democrației naționale sunt respectate, Parlamentul european va funcționa democratic; căci listele electorale pentru alegerile europene se întocmesc de către partidele politice naționale, iar concursul electoral se desfășoară între acestea, în circumscripții electorale, deocamdată, exclusiv naționale. Dacă nu... 

DEMOCRAȚIA TRANSNAȚIONALĂ A MURIT ÎN STATELE NAȚIONALE

Din păcate, la nivel național, democrația a derapat spre oligarhie sau plutocrație. Dacă democrația înseamnă conducerea de către popor, pentru popor și prin popor, plutocrația este conducerea de către ban, pentru ban și prin ban, respectiv de către, pentru și prin aceia care dețin puterea banului. Mugurii democrației europene emergente au fost astfel sufocați de buruiana oligarhică sau plutocrată care a desprins vârfurile partidelor naționale de baza lor populară, pentru a face din ele nodurile unei rețele transnaționale având ca scop, în afara propriei îmbogățiri, menținerea în ascultare și exploatarea popoarelor. Acestora li se oferă doar iluzia libertății; căci nici un sclav nu este mai obedient decât sclavul care se crede liber. 

Deci nu partidele democrate întocmesc în realitate listele pentru alegerile europarlamentare, ci plutocrații care au arendat guvernarea statelor-membre ale UE, exercitând-o în persoană sau prin interpuși, sub masca unor formațiuni politice chipurile diferite; cu precizarea că pentru aceștia a guverna nu înseamnă a conduce, deciziile fiind luate în centrele de comandă supranaționale în jurul cărora s-a țesut rețeaua plutocratică europeană. Prin asemenea false partide nu se exprimă voința poporului, ci se anihilează capacitatea poporului de a-și afirma voința. 

Cum sub aspectul deciziei politice europarlamentarii sunt mai departe de nodurile naționale ale rețelei plutocrate transeuropene, cei care doresc cu adevărat să fie membri ai grupurilor oligarhice aflate în legătură cu centrele de comandă supranațională și astfel să aibă ceva mai multă influență, nu acceptă să plece în exilul aurit de la Bruxelles și Strasbourg. Așa se face că pe listele de la alegerile europarlamentare apar mai ales: i. clientela mahărilor politici naționali fără vreun rost, vreo utilitate sau vreo ambiție în țara de origine, care, de regulă, își cumpără locul eligibil; ii. persoane deranjante la ele acasă, care se dorește a fi surghiunite fără scandal sau opoziție; iii. dinozauri politici buni de expediat în cimitirul elefanților pentru a avea un deces liniștit și falnic. 

Lucrurile nu au stat mereu așa. Pe când UE se construia și se comporta ca o democrație transnațională, în PE luptau să ajungă toți cei înzestrați cu viziunea unei Europe-putere aptă a reconcilia istoria cu geografia Europei, pentru a garanta cetățenilor europeni bunăstarea și statelor europene dezvoltarea, oferind tuturor pacea și demnitatea, securitatea personală și colectivă, națională și internațională. Pe atunci integrarea națiunilor europene avansa sub imperiul necesităților naționale și din poruncă națională, orientată de o mare viziune, servită de oameni și perpetuată de instituții. Democrația transnațională se străduia a se naște în cadrul unei națiuni cosmopolite europene respectuoasă pentru suveranitatea statelor-națiune membre și dedicată consolidării acestora. 

Din acest măreț proiect – cel care a determinat și dorința României de a fi membră a UE – azi nu a rămas mai nimic. UE nu mai este o uniune de state și de cetățeni, ci o uniune de clanuri oligarhice corupte, generatoare de politici antinaționale și antidemocrate. 

La asemenea entitate politică, asemenea europarlamentari. Cu asemenea europarlamentari șansa ca moțiunea de cenzură împotriva Comisiei von der Leyen să treacă era nulă. Medusa von der Leyen este vârful aisbergului mafiot care domină Europa, folosind instrumentele UE deturnate de la scopurile lor inițiale. Câtă vreme ea servește interesele acestei mafii, ale acestui grup oligarhic, ale acestei clici plutocrate, ale acestei caracatițe criminale cu tentacule în toate statele membre, nimeni nu o va urni de acolo.

A tăia capul Meduzei nu rezolvă mai nimic. Tentaculele trebuie tăiate. Deficitul democratic al UE își are cauza nu la Bruxelles, ci în statele membre. Moartea clinică a democrațiilor naționale a distrus orice șansă de edificare a democrației europene și a transformat UE dintr-o potențială democrație transnaţională într-o certă oligarhie supranațională. Dacă statele membre ale UE ar fi democrate, UE nu ar avea altă cale de urmat decât cea a democrației. O uniune de state oligarhice nu poate fi, însă, democrată.

Iată de ce nu mai este cazul să arătăm cu degetul acuzator doar către Bruxelles și să încercăm îndreptarea lucrurilor pornind de acolo. Trebuie făcută ordine în curtea noastră națională. De aici trebuie pornit. 

Iar dacă democrația noastră națională s-a prăbușit, trebuie să construim alta mai frumoasă și mai trainică; sau cel puțin să înlocuim plutocrația / oligarhia cu meritocrația. În ce fel? Așa cum am mai făcut-o: suind pe baricade. Să nu uităm, vorba poetului (Eminescu), că în noi e număr și putere; de vrem, putem prealesne pământul să împărțim.