De la idealurile avocaturii la gustul amar al statului de drept și al realității fiscale

Trăim într-o perioadă în care cuvântul „predictibilitate” a devenit mai degrabă o iluzie decât o realitate juridică.

Ca avocat, am pornit la drum cu idealuri clare: să apăr drepturile și libertățile, să contribui la o societate bazată pe valori, pe echitate, pe respectul față de lege.

Astăzi, după ani de practică, constat cu amărăciune că statul român alege să-și regleze dezechilibrele bugetare nu prin combaterea evaziunii, nu prin stoparea luxului nejustificat al celor care nu pot dovedi proveniența averilor, ci prin supraimpozitarea celor corecți.

CASS de la 60 la 90 salarii. O povară care strivește profesiile liberale.Ultimul exemplu este proiectul de majorare a plafonului CASS de la 60 la 90 de salarii minime brute pentru avocați și celelalte profesii liberale.

O creștere de 50% într-un interval de timp extrem de scurt, după ce în urmă cu doar doi ani am trecut de la 24 la 60 de salarii.

Este ca și cum statul ar juca un joc de forță împotriva celor care respectă regulile. Se taxează munca și corectitudinea, în timp ce evaziunea fiscală și opulența nejustificată rămân intacte.

Baroul București, prin vocea decanului, s-a exprimat deja împotriva supraimpozitării avocaților, arătând limpede că un CASS impus neplafonat sau majorat agresiv înseamnă o sancțiune pentru performanță și o încărcare artificială a sarcinii fiscale pentru profesiile liberale.

La rândul său, Uniunea Națională a Barourilor din România a reacționat ferm și în actualul context, solicitând retragerea proiectului.

Argumentul este simplu și de bun-simț: o astfel de modificare nu are fundament economic real, lovește direct în independența profesiei și, indirect, în accesul cetățeanului la justiție.

Nu este pentru prima oară când vocea profesiei noastre este ignorată de decidenți. În lipsa unui dialog autentic, ceea ce ar trebui să fie o reformă fiscală devine, de fapt, o veritabilă „taxă pe independență”.

Fix așa este: ne-au cocoșat cu taxele.

Tot ce înseamnă povară fiscală se descarcă pe umerii celor care își plătesc corect dările.Mergem la ANAF, ne achităm obligațiile, completăm declarații, acceptăm controale, suntem permanent monitorizați.

În schimb, nu vedem vreo schimbare de poziție în ceea ce-i privește pe cei care etalează mașini de sute de mii de euro și case de milioane, fără să aibă surse de venit licite.Se creează un paradox toxic: dacă ești corect, ești impozitat excesiv.

Dacă ești „descurcăreț”, afișezi opulență și nu răspunzi niciodată în fața legii.

Statul de drept nu înseamnă doar instanțe independente și legi scrise. Înseamnă predictibilitate, echitate și respect față de contribuabil.

Când legile fiscale se schimbă arbitrar, fără consultare și fără un minim respect pentru principiile proporționalității, statul de drept este golit de conținut. Cetățeanul nu mai are încredere în regulile jocului.

Statul de drept se prăbușește nu doar atunci când judecătorul este presat politic, ci și atunci când avocatul sau medicul, care plătește taxe corect, este împovărat fără justificare. E o formă mai subtilă de abuz, dar la fel de toxică: abuzul de legislație fiscală.

Un stat care își pedepsește cetățenii corecți și îi ignoră pe cei care încalcă legea nu mai poate fi numit stat de drept, ci stat de forță.

Recunosc: sunt tânăr. Dar am ajuns deja să simt o silă profundă față de modul în care e condusă această țară.

Când am îmbrățișat profesia, credeam că avocatura este un pilon al statului de drept, că voi contribui la o societate bazată pe reguli clare și valori solide. Astăzi, însă, am impresia că sunt pedepsit pentru corectitudine și că am rămas singur într-un joc în care legea nu mai protejează, ci strivește.

Credeam în justiție, în egalitate, în forța legii de a echilibra balanța socială. Astăzi, în schimb, mă văd obligat să recunosc că a fi corect în România este aproape un act condamnabil.

În România, corectitudinea a devenit o vină, iar idealurile unui avocat par, din păcate, naive.

Am ajuns în punctul în care corectitudinea nu mai este o virtute, ci o povară fiscală. Iar asta nu afectează doar profesia de avocat, ci întreaga societate.

Ceea ce se întâmplă astăzi nu este doar o problemă fiscală, ci o problemă de valori. Statul nu își sprijină cetățenii, ci îi pedepsește pe cei care muncesc și contribuie corect.

Ca avocat, mă văd pus în situația paradoxală de a apăra justiția într-un context în care nedreptatea fiscală devine politică de stat.

Dincolo de cifre, de calcule și de justificări tehnice, realitatea e simplă: suntem taxați pentru corectitudine și ignorați în demnitatea noastră profesională. Și, dacă lucrurile vor continua în această direcție, nu știu ce viitor mai putem spera pentru profesiile liberale și, implicit, pentru societatea românească.