Iata inca un argument care confirma din punctul nostru de vedere ca judecatorii care pun in practica hotararile Curtii de Justitie a Uniunii Europene (CJUE) pe prescriptie, cu ignorarea deciziilor CCR si ICCJ, isi exercita functia cel putin cu grava neglijenta, daca nu cu rea-credinta: aplicarea deciziilor CJUE pe prescriptie provoaca o incalcare a Conventiei pentru apararea drepturilor omului, iar protectia oferita de CEDO este superioara celei prevazute de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Lumea Justitiei publica in editia de astazi motivarea judecatoarei Claudia Jderu (foto) de la Curtea de Apel Bucuresti in ceea ce priveste incidenta si posibilitatea aplicarii hotararii CJUE din 24 iulie 2023 pe prescriptie si a Ordonantei CJUE din 9 ianuarie 2024 pe prescriptie (care practic a reluat hotararea din 24 iulie 2023). Argumentele judecatoarei Jderu se regasesc in decizia definitiva nr. 143/A din 12 februarie 2024, pronuntata in dosarul 48467/3/2017, prin care impreuna cu judecatoarea Adina Adriana Radu a dispus incetarea procesului penal pe prescriptie in dosarul fostului secretar de stat in Ministerul Transporturilor, Marin Anton. Inainte de a prezenta analiza judecatoarei Jderu, trebuie amintit ca judecatoarea Adina Radu este autoarea (impreuna cu judecatoarea Andreea Ionescu) unei sesizari fabuloase trimise catre Inalta Curte, in care au explicat ca aplicarea hotararilor CJUE pe prescriptie este nelegala (click aici pentru a citi).

“Nullum crimen, nulla poena sine lege”

Revenind la Claudia Jderu, aceasta a facut opinie concordanta pentru a explica pe larg problema incidentei hotararii CJUE pe prescriptie. O opinie care, recunostem, reprezinta o surpriza avand in vedere reputatia care i-a fost construita Claudiei Jderu in sistem de-a lungul anilor, drept o judecatoare extrem de dura, indreptata mai mult spre condamnari grele.

Astfel, judecatoarea Jderu subliniaza ca dreptul Uniunii Europene este integrat in ordinea juridica a Romaniei, avand prioritate in fata legilor interne, dar, atentie, nu poate in niciun moment sa inlature suprematia Constitutiei. Totusi, Claudia Jderu mentioneaza ca nu se impune transarea problemei prioritatii standardului national de protectie fata de cel unional (dreptul UE), iar asta intrucat exista in primul rand o neconcordanta intre standardul de protectie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene, si art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, in interpretarea Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) in sensul ca primul este inferior celui din urma. Art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care stabileste ca: “1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul savarsirii, nu constituia o infractiune potrivit dreptului national sau international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severa decat aceea aplicabila in momentul savarsirii infractiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecarii si pedepsirii unei persoane vinovate de o actiune sau de o omisiune care, in momentul savarsirii, era considerata infractiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de natiunile civilizate”.

In acest sens, judecatoarea Jderu face trimitere la jurisprudenta CEDO, care a stabilit ca eventuale modificari legislative ce prelungesc un termen de prescriptie care inca nu a expirat, nu sunt considerate drept o incalcare a art. 7 din Conventie, existand insa o incalcare a art. 7 din Conventie daca raspunderea penala a fost “reactivata” dupa expirarea termenului de prescriptie initial.

Asadar, judecatoarea Jderu ridica problema unei posibile incalcari a art. 7 din Conventia Drepturilor Omului, prin aplicarea decizie CJUE pe prescriptie, incalcare ce s-ar manifesta printr-o reactivare a raspunderii penale dupa expirarea termenului de prescriptie initial, ipoteza in care, potrivit Curtii Europene a Drepturilor Omului, sunt desconsiderate cerintele de legalitate (nullum crimen, nulla poena sine lege) si previzibilitate. Mai departe, Jderu afirma urmatoarele: “In opinia mea raspunsul nu poate fi decat afirmativ, neavand relevanta faptul ca, in speta, nu a operat o prelungire a termenului de prescriptie ca urmare a unei modificari legislative ci ca urmare a aplicarii unei hotarari obligatorii a instantei de la Luxembourg”.

In concluzie, judecatoarea Claudia Jderu precizeaza ca trebuie sa se dea prevalenta standardului de protectie conferit de blocul conventional (CEDO), cu aplicarea Deciziile CCR 297/2018 si 358/2022 privind prescriptia, precum si a Deciziei 67/2022 in legatura cu prescriptia a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la Inalta Curte.

Prezentam opinia concordanta a judecatoarei CAB Claudia Jderu (decizia integrala este atasata la finalul articolului):

“Opinia concordanta a doamnei judecator Claudia Jderu cu privire la incidenta in cauza a interpretarii date prin Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntata in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU, art. 5 (1) rap. la art. 2 din Conventia din 1997 privind lupta impotriva coruptiei care implica functionari ai UE sau functionari ai statelor membre ale UE care abordeaza anumite acte de coruptie care implica astfel de functionari la nivel general:

Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntata in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU, invocata de apelantul Ministerului Public drept motiv ce ar impune obligatia instantelor nationale de a lasa neaplicate deciziile Curtii Constitutionale nr.297/2018 si 358/2022, precum si decizia nr.67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, priveste interpretarea articolul 325 alineatul (1) TFUE si a articolului 2 alineatul (1) din Conventia elaborata in temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeana privind protejarea intereselor financiare ale Comunitatilor Europene, semnata la Bruxelles la 26 iulie 1995, ambele cu efect direct, concluzie ce este mentionata expres in paragraful 95 al hotararii potrivit caruia 'principiul suprematiei impune instantei nationale obligatia sa asigure efectul deplin al cerintelor dreptului Uniunii in litigiul cu care este sesizata, lasand neaplicata, daca este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practica nationala, chiar si ulterioara, care este contrara unei dispozitii de drept al Uniunii care are efect direct, precum articolul 325 alineatul (1) TFUE, fara a trebui sa solicite sau sa astepte eliminarea prealabila a acestei reglementari sau practici nationale pe cale legislativa sau prin orice alt procedeu constitutional' si in paragraful 96 potrivit caruia 'in speta, articolul 325 alineatul (1) TFUE si articolul 2 alineatul (1) din Conventia PIF sunt formulate in termeni clari si precisi si nu sunt insotite de nicio conditie, astfel incat ele au efect direct'.

Potrivit articolului 267 din Tratatul de functionare a Uniunii Europene:

'Curtea de Justitie a Uniunii Europene este competenta sa se pronunte, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea si interpretarea actelor adoptate de institutiile, organele, oficiile sau agentiile Uniunii; (...)'

Autoritatea unei hotarari preliminare consta in forta obligatorie a acesteia fata de instanta care a solicitat-o si instantele care ar judeca cauza in caile de atac, si in aplicabilitatea generala fata de celelalte instante. Hotararile preliminare produc in principiu efecte retroactive de la data emiterii actului si, pe cale de exceptie, de la data indicata de catre Curte in hotararea respectiva.

Hotararea in interpretare pronuntata de catre Curte are 'autoritate cu putere de lucru interpretat', care include atat forta obligatorie (ce obliga instanta nationala sa respecte interpretarea dispozitiilor de drept al Uniunii astfel cum au fost interpretate de Curte) cat si aptitudinea pe care o are instanta nationala de a investi din nou Curtea de Justitie cu o noua intrebare preliminara. Prin urmare, aceasta autoritate specifica are doua componente. Pe de o parte, hotararea privind interpretarea are autoritate erga omnes, dar nu absoluta. Cu alte cuvinte, intrucat dispozitivul hotararii preliminare se include in norma interpretata, obligatorie a fi aplicat de catre toate instantele nationale, se poate vorbi de 'autoritate de lucru interpretat', care interzice oricarei instante nationale sa adopte o alta interpretare incompatibila cu semnificatia si aplicarea dreptului unional, astfel cum a fost hotarata de catre Curte.

Pe de alta parte, chiar si in prezenta unei jurisprudente a Curtii care solutioneaza problema de drept in cauza, instantele nationale isi pastreaza libertatea cea mai larga sa sesizeze Curtea in cazul in care considera oportun, fara ca imprejurarea ca dispozitiile a caror interpretare se solicita au fost deja interpretate de Curte sa aiba drept consecinta impiedicarea Curtii sa se pronunte din nou (Hotararea din 17 iulie 2014, Torresi, C-58/13 si C-59/13, EU:C:2014:2088, punctul 32, precum si Hotararea din 3 martie 2020, Tesco-Global Áruházak, C-323/18, EU:C:2020:140, punctul 46).

Prin Ordonanta pronuntata in data de 9 ianuarie 2024, in cauza C-131/23, instanta de la Luxembourg a statuat, in temeiul art. 99 din Regulamentul de procedura al Curtii, ca 'Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare si de verificare a progresului realizat de Romania in vederea atingerii anumitor obiective de referinta specifice in domeniul reformei sistemului judiciar si al luptei impotriva coruptiei trebuie interpretata in sensul ca instantele unui stat membru nu sunt obligate sa lase neaplicate deciziile curtii constitutionale a acestui stat membru prin care este invalidata dispozitia legislativa nationala care reglementeaza cauzele de intrerupere a termenului de prescriptie in materie penala din cauza incalcarii principiului legalitatii infractiunilor si pedepselor, astfel cum este protejat in dreptul national, sub aspectul cerintelor acestuia referitoare la previzibilitatea si la precizia legii penale, chiar daca aceste decizii au drept consecinta incetarea, ca urmare a prescriptiei raspunderii penale, a unui numar considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infractiuni de coruptie.

In schimb, aceasta decizie trebuie interpretata in sensul ca instantele acestui stat membru sunt obligate sa lase neaplicat un standard national de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea in discutie, inclusiv in cadrul unor cai de atac indreptate impotriva unor hotarari definitive, a intreruperii termenului de prescriptie a raspunderii penale in astfel de procese prin acte de procedura intervenite inainte de o asemenea invalidare.'

Solutia anterior mentionata a fost pronuntata in temeiul art. 99 din Regulamentul de procedura a Curtii de Justitie potrivit caruia atunci cand o intrebare formulata cu titlu preliminar este identica cu o intrebare asupra careia Curtea s-a pronuntat deja, atunci cand raspunsul la o astfel de intrebare poate fi in mod clar dedus din jurisprudenta sau atunci cand raspunsul la intrebarea formulata cu titlu preliminar nu lasa loc niciunei indoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecatorului raportor si dupa ascultarea avocatului general, poate oricand sa decida sa se pronunte prin ordonanta motivata.

In consecinta, desi Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 a fost abrogata prin Decizia (UE) 2023/1786 a Comisiei din 15 septembrie 2023, astfel ca norma interpretata prin Ordonanta pronuntata in data de 9 ianuarie 2024, in cauza C-131/23 nu mai poate fi avuta in vedere de catre instanta de control judiciar putem retine ca si textul de drept unional incident in cauza, respectiv art. 5 (1) rap. la art. 2 din Conventia din 1997 privind lupta impotriva coruptiei care implica functionari ai UE sau functionari ai statelor membre ale UE care abordeaza anumite acte de coruptie care implica astfel de functionari la nivel general, pentru identitate de ratiune trebuie sa fie interpretat in mod similar, fiind astfel un act clarificat.

In problema intreruperii termenului de prescriptie al raspunderii penale, CJUE ofera un raspuns transant la intrebarea preliminara si nu linii directoare (teste de proportionalitate sau de necesitate sau seria de conditii care trebuie indeplinite in imprejurari specifice) care urmeaza sa fie urmate de catre instantele nationale.

Potrivit declaratiei cu privire la suprematie nr.17 anexate la Actul final al Conferintei interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007 Conferinta a reamintit ca, in conformitate cu jurisprudenta constanta a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, tratatele si legislatia adoptata de Uniune pe baza tratatelor au prioritate in raport cu dreptul statelor membre, in conditiile prevazute de jurisprudenta mentionata anterior.

In plus, Conferinta a hotarat ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figureaza in documentul 11197/07 (JUR 260), sa fie anexat prezentului act final:

'Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007

Din jurisprudenta Curtii de Justitie reiese ca suprematia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curtii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunitatii Europene. La data primei hotarari din cadrul acestei jurisprudente consacrate [hotararea din 15 iulie 1964, in cauza 6/64, Costa/ENEL [1]], suprematia nu era mentionata in tratat. Situatia nu s-a schimbat nici astazi. Faptul ca principiul suprematiei nu va fi inclus in viitorul tratat nu va schimba in niciun fel existenta principiului si jurisprudenta in vigoare a Curtii de Justitie.

[1] Reiese (...) ca, izvorand dintr-o sursa independenta, dreptului nascut din tratat nu ar putea, data fiind natura sa specifica originala, sa i se opuna din punct de vedere juridic un text intern, indiferent de natura acestuia, fara a-si pierde caracterul comunitar si fara a fi pus in discutie fundamentul juridic al Comunitatii insesi.'

Totodata in cuprinsul Avizului nr. 2/13 al CJUE (Plenul) din data de 18 decembrie 2014 prin care s-a concluzionat ca nu este compatibil cu tratatele proiectul de acord privind aderarea Uniunii Europene la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, unul din argumentele pentru care s-a decis astfel a fost neconcordanta dintre articolul 53 din Conventie si articolul 53 din Carta, astfel cum a fost interpretat de instanta de la Luxembourg:

'187. In aceasta privinta, trebuie amintit, in primul rand, ca articolul 53 din carta prevede ca niciuna dintre dispozitiile acesteia nu poate fi interpretata ca restrangand sau aducand atingere drepturilor fundamentale recunoscute, in domeniile de aplicare corespunzatoare, de dreptul Uniunii si de dreptul international, precum si de conventiile internationale la care Uniunea sau toate statele membre sunt parti, si in special CEDO, precum si prin constitutiile statelor membre.

188. Or, Curtea a interpretat aceasta dispozitie in sensul ca aplicarea unor standarde nationale de protectie a drepturilor fundamentale nu trebuie sa compromita nivelul de protectie prevazut de carta si nici suprematia, unitatea si caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotararea Melloni, EU:C:2013:107, punctul 60).

189. In masura in care articolul 53 din CEDO rezerva, in esenta, partilor contractante posibilitatea de a prevedea standarde de protectie a drepturilor fundamentale mai ridicate decat cele garantate de aceasta conventie, trebuie sa se asigure coordonarea dintre aceasta dispozitie si articolul 53 din carta, astfel cum a fost interpretat de Curte, pentru ca posibilitatea conferita de articolul 53 din CEDO statelor membre sa ramana limitata, in ceea ce priveste drepturile recunoscute de carta corespunzatoare unor drepturi garantate de conventia mentionata, la ceea ce este necesar pentru a evita compromiterea nivelului de protectie prevazut in carta, precum si suprematia, unitatea si caracterul efectiv al dreptului Uniunii.'

Pe de alta parte in cuprinsul Deciziei Curtii Constitutionale nr. 390/2021 publicate in Monitorul Oficial, Partea I nr. 612 din 22 iunie 2021, instanta de contencios constitutional statueaza ca dreptul Uniunii Europene se integreaza in ordinea juridica interna, normele unionale avand prioritate fata de legile interne, fara a inlatura insa suprematia Constitutiei:

'83. Curtea retine ca o instanta judecatoreasca are abilitarea sa analizeze conformitatea unei dispozitii 'din legile interne', deci apartinand dreptului intern, cu dispozitiile de drept european prin prisma art. 148 din Constitutie si, in cazul in care constata contrarietatea, are competenta sa aplice cu prioritate dispozitiile de drept al Uniunii in litigiile ce antameaza drepturile subiective ale cetatenilor. In toate cazurile, Curtea constata ca, prin notiunile de 'legi interne' si 'drept intern', Constitutia are in vedere exclusiv legislatia infraconstitutionala, Legea fundamentala prezervandu-si pozitia ierarhic superioara in virtutea art. 11 alin. (3). Asa fiind, atunci cand stabileste ca 'prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne', art. 148 din Constitutie nu atribuie dreptului Uniunii prioritate de aplicare fata de Constitutia Romaniei, astfel ca o instanta nationala nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispozitii din dreptul intern, constatate ca fiind constitutionale prin prisma art. 148 din Constitutie, cu dispozitiile de drept european. Sistemul dreptului romanesc este format din totalitatea normelor juridice adoptate de catre statul roman si care trebuie sa fie in consonanta cu principiul suprematiei Constitutiei si principiul legalitatii, care sunt de esenta cerintelor statului de drept, principii inscrise in art. 1 alin. (5) din Constitutie, potrivit caruia 'in Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie', unica autoritate legiuitoare a tarii fiind Parlamentul, avand in vedere ca statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor – legislativa, executiva si judecatoreasca – in cadrul democratiei constitutionale. Democratia constitutionala, intr-un stat de drept, nu este insa o abstractie, ci este o realitate a unui sistem in cadrul caruia suprematia Constitutiei limiteaza suveranitatea legiuitorului, care in procesul de creare a normelor juridice si de adoptare a unor acte normative trebuie sa tina cont de o serie de principii de rang constitutional (a se vedea Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 446 din 29 mai 2018, paragraful 73).

Avand in vedere considerentele expuse in cuprinsul Hotararii Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntate in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU potrivit carora instantele nationale nu pot, in cadrul procedurilor jurisdictionale prin care se urmareste sanctionarea pe plan penal a infractiunilor de frauda grava care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, sa aplice standardul national de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune in discutie intreruperea termenului de prescriptie a raspunderii penale prin acte de procedura intervenite inainte de 25 iunie 2018, data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a Curtii Constitutionale intrucat se compromite suprematia, unitatea si efectivitatea dreptului Uniunii, apreciez ca, in prezenta cauza, nu se impune transarea problemei prioritatii standardului national fata de cel unional intrucat exista o neconcordanta intre standardul de protectie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene astfel cum a fost interpretata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene si cel conferit de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, in interpretarea Curtii Europene a Drepturilor Omului in sensul ca primul este inferior celui din urma.

Potrivit art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale '1. nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul savarsirii, nu constituia o infractiune potrivit dreptului national sau international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severa decat aceea aplicabila in momentul savarsirii infractiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecarii si pedepsirii unei persoane vinovate de o actiune sau de o omisiune care, in momentul savarsirii, era considerata infractiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de natiunile civilizate.'

In interpretarea articolului anterior mentionat in data de 26 aprilie 2022, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a emis un aviz consultativ (cererea nr. P16-2021-001, 26.04.2021) in temeiul Protocolului nr. 16 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale tocmai cu privire la incidenta art. 7 din Conventie in materia prescriptiei raspunderii penale. Avizul a fost solicitat de autoritatile armene, care au pus in discutie posibilitatea aplicarii unor norme internationale, care ar prevedea imprescriptibilitatea faptelor, in detrimentul celor nationale, care ar impune constatarea incetarii procesului penal ca urmarea a implinirii termenului de prescriptie intr-un caz care privea fapte de tortura. Cu aceasta ocazie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reliefat principiile generale care reies din jurisprudenta sa. Astfel, aceasta a sustinut ca normele privind termenele de prescriptie nu definesc infractiunile si sanctiunile aferente si pot fi interpretate ca stabilind o simpla conditie prealabila pentru judecarea cazului. In consecinta, eventuale modificari legislative care prelungesc un termen de prescriptie care inca nu a expirat, nu sunt considerate drept o incalcare a art. 7 din Conventie. Totusi, Curtea atrage atentia ca o astfel de incalcare este totusi incidenta atunci cand raspunderea penala a fost 'reactivata' dupa expirarea termenului de prescriptie initial, apreciind ca in atare situatii sunt desconsiderate cerintele de legalitate (nullum crimen, nulla poena sine lege) si previzibilitate. Concret, in cazul in care o infractiune este supusa prescriptiei si chiar devine prescrisa, astfel incat este exclusa raspunderea penala, art. 7 din Conventie ar impiedica reluarea urmaririi penale cu privire la o astfel de fapta. In opinia Curtii, a sustine contrariul echivaleaza cu aplicarea retroactiva a legii penale in defavoarea persoanei acuzate.

In cauza ce a generat solicitarea de aviz consultativ, legislatia nationala armeana stipula imprescriptibilitatea raspunderii penale aferente savarsirii de infractiuni a caror incriminare era impusa de tratatele internationale la care Armenia era parte, in masura in care imprescriptibilitatea era mentionata expres in acele tratate. Cu privire la acest ultim aspect Curtea europeana a drepturilor omului a precizat ca revine instantelor nationale sa stabileasca daca reglementarile internationale constituiau o baza legala suficient de clara si previzibila in sensul art. 7 din Conventie pentru a concluziona in sensul imprescriptibilitatii raspunderii penale.

Totodata in cauza Borcea c. Romaniei, problema care s-a pus consta in previzibilitatea modalitatii de aplicare a legii penale mai favorabile (aplicare globala sau pe institutii), Curtea apreciind ca rezonabila o durata de cateva luni dupa intrarea in vigoare a noului Cod penal in vederea unificarii practicii judiciare, mai ales in lipsa unor norme tranzitorii.

'64. In ceea ce priveste dispozitiile aplicabile in materia prescriptiei, Curtea reaminteste ca s-a pronuntat deja in sensul in care aplicarea imediata a unei legi care proroga termenele de prescriptie nu aducea atingere art. 7 din Conventie, 'intrucat nu se poate interpreta ca aceasta dispozitie ar impiedica, prin efectul aplicarii imediate a unei legi de procedura, o prelungire a termenelor de prescriptie din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodata'. Prin urmare, a stabilit ca normele in materie de prescriptie sunt legi de procedura [Coëme si altii, citata anterior, pct. 149, si Previti impotriva Italiei (dec.), nr. 1845/08, pct. 80, 12 februarie 2013]. Curtea observa ca normele privind prescriptia nu definesc infractiunile si pedepsele care le sanctioneaza, si pot fi interpretate ca impunand o simpla conditie prealabila pentru examinarea cauzei.

65. Astfel, problema unei eventuale incalcari a art. 7 printr-o dispozitie care ar avea ca efect reaparitia posibilitatii de a sanctiona fapte cu privire la care termenul de prescriptie a raspunderii penale s-a implinit nu este incidenta in speta. Curtea reaminteste ca reclamantul, care nu putea ignora ca faptele de care era acuzat puteau angaja raspunderea sa penala, a fost condamnat pentru fapte pentru care dreptul de a declansa actiunea penala nu fusese niciodata stins prin prescriptie. Aceste fapte constituiau infractiuni in momentul in care au fost savarsite, iar pedepsele aplicate nu erau mai severe decat cele aplicabile in momentul savarsirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbarii jurisprudentei, un prejudiciu mai mare decat cel la care era expus la momentul savarsirii infractiunii (Coëme si altii, citata anterior, pct. 150).'

In concluzie, potrivit blocului conventional, normele privind termenele de prescriptie nu definesc infractiunile si sanctiunile aferente astfel ca eventuale modificari legislative care prelungesc un termen de prescriptie ce nu a expirat, nu sunt considerate drept o incalcare a art. 7 din Conventie. O astfel de incalcare este totusi incidenta atunci cand raspunderea penala a fost 'reactivata' dupa expirarea termenului de prescriptie initial, apreciind ca in atare situatii sunt desconsiderate cerintele de legalitate (nullum crimen, nulla poena sine lege) si previzibilitate.

In ceea ce priveste standardul de protectie conferit de dreptul unional, constatam faptul ca o reglementare similara art. 7 din Conventie se regaseste in art.49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene potrivit caruia '1) nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau omisiune care, in momentul savarsirii, nu constituia infractiune potrivit dreptului intern sau dreptului international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai mare decat cea aplicabila la momentul savarsirii infractiunii. in cazul in care, ulterior savarsirii infractiunii, legea prevede o pedeapsa mai usoara, se aplica aceasta din urma. (2) Prezentul articol nu aduce atingere judecarii si pedepsirii unei persoane care s-a facut vinovata de o actiune sau omisiune care, in momentul savarsirii, era incriminata pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea natiunilor. (3) Pedepsele nu trebuie sa fie disproportionate fata de infractiune.'

Totodata potrivit art.52 alin.3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene 'in masura in care prezenta carta contine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, intelesul si intinderea lor sunt aceleasi ca si cele prevazute de conventia mentionata. Aceasta dispozitie nu impiedica dreptul Uniunii sa confere o protectie mai larga.'

Potrivit jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii Europene, in temeiul principiului legalitatii infractiunilor si pedepselor, dispozitiile penale trebuie, printre altele, sa asigure accesibilitatea si previzibilitatea in ceea ce priveste atat definitia infractiunii, cat si stabilirea pedepsei (a se vedea in acest sens Hotararea din 5 decembrie 2017, M. A. S. si M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 55, precum si Hotararea din 11 iunie 2020, Prokuratura Ála w Słupsku, C-634/18, EU:C:2020:455, punctul 48). In plus, cerinta privind precizia legii aplicabile, care este inerenta acestui principiu, presupune ca legea sa defineasca in mod clar infractiunile si pedepsele pentru acestea. Aceasta conditie este indeplinita atunci cand justitiabilul poate sti, pornind de la textul dispozitiei pertinente si, la nevoie, cu ajutorul interpretarii care ii este data de instante, care sunt actiunile si omisiunile care angajeaza raspunderea sa penala. In sfarsit, in conformitate cu articolul 49 alineatul (1) ultima teza din carta, principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) impune ca, in cazul in care, ulterior savarsirii infractiunii, legea prevede o pedeapsa mai usoara, sa se aplice aceasta din urma. Mai intai, aplicarea acestui din urma principiu implica o succesiune de regimuri juridice in timp si se intemeiaza pe constatarea ca aceasta succesiune reflecta, in cadrul ordinii juridice in cauza, o schimbare de pozitie fie in ceea ce priveste calificarea penala a faptelor susceptibile sa constituie o infractiune, fie in ceea ce priveste pedeapsa care trebuie aplicata unei asemenea infractiuni. In continuare, reiese din jurisprudenta Curtii ca normele care reglementeaza prescriptia in materie penala nu intra in domeniul de aplicare al articolului 49 alineatul (1) din Carta (a se vedea in acest sens Hotararea din 8 septembrie 2015, Taricco si altii, C-105/14, EU:C:2015:555, punctele 54-57).

In consecinta, potrivit considerentelor expuse in cuprinsul Hotararii Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntate in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU, obligatia instantelor nationale de a lasa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, precum si Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie nu este de natura sa aduca atingere nici principiului previzibilitatii, preciziei si neretroactivitatii infractiunilor si pedepselor, nici principiului aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alineatul (1) din Carta.

In continuare se va analiza daca aplicarea celor doua standarde de protectie – cel conferit de blocul conventional si cel conferit de dreptul unional este de natura a conduce la rezultate diferite in ceea ce priveste modul de solutionare a actiunii penale.

Prin sentinta penala nr. 1029 din data de 15.09.2021, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia I penala, in dosarul 48467/3/2017 s-a hotarat condamnarea, in temeiul disp. art. 289 al. 1 C.pen.. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C.pen., a inculpatuil ANTON MARIN, la pedeapsa inchisorii de 5 ani, pentru savarsirea infractiunii de luare de mita constand in aceea ca, in calitate de secretar de stat si de vicepresedinte al Consiliului Tehnico-Economic in cadrul Ministerului Transporturilor si Infrastructurii, avand in coordonare activitatea Companiei Nationale 'Aeroportul International Henri Coanda-Bucuresti' S.A. Otopeni, la inceputul lunii iunie 2009, a acceptat promisiunea si ulterior, in perioada 23.07 – 20.11.2009, a primit indirect, respectiv in conturile bancare ale S.C. VVTC EURO-CONSTRUCT S.R.L., societate la care fostul secretar de stat era asociat, de la ASTALDI SPA ITALIA SUCURSALA ROMaNIA BUCUREsTI, reprezentata de martorul denuntator CANINO PIER LUCA, pentru altul, suma totala de 22.760.654 lei, reprezentand contravaloarea unor lucrari care nu au fost realizate, cu titlu de 'comision' pentru a aviza, in perioada 15 iunie - 17 iulie 2009, nota de fundamentare si proiectul de hotarare de guvern privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici reactualizati ai obiectivului de investitii 'Dezvoltarea si Modernizarea Aeroportului International Bucuresti-Otopeni' si privind aprobarea continuarii lucrarilor si a finantarii obiectivului; proiectul de hotarare de guvern a fost adoptat in sedinta Guvernului din data de 22.07.2009, fiind emisa Hotararea de Guvern nr. 852/2009, act administrativ necesar pentru incheierea actului aditional nr. 10 din data de 21.08.2009 la contractul din data de 30.04.1992 pentru Dezvoltarea si Modernizarea Aeroportului International Bucuresti – Otopeni, avand ca parti Compania Nationala Aeroportul International Henri Coanda – Bucuresti, in calitate de beneficiar, si ROMAIRPORT SRL ROMA SUCURSALA BUCURESTI, administrata de acelasi martor denuntator.

Prin aceeasi sentinta penala s-a hotarat condamnarea, in temeiul disp. art. 48 C.pen. rap. la art. 289 alin. 1 C.pen. corob. cu art. 6 din legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 396 alin. 2 si 10 C.proc.pen. si a art. 5 C.pen. a inculpatului IONESCU ADRIAN MIHAI la pedeapsa principala de 3 ani inchisoare, pentru savarsirea infractiunii de complicitate la luare de mita, constand in aceea ca, in calitate de director general adjunct al Directiei de Coordonare si Monitorizare Autostrazi din cadrul Companiei Nationale de Autostrazi si Drumuri din Romania SA (la acea data), si fost consilier al ministrului transporturilor si infrastructurii, l-a ajutat pe inculpatul ANTON MARIN sa comita infractiunea de luare de mita, in sensul ca, in luna iunie 2009, cu ocazia unei intalniri pe care a avut-o la Ministerul Transporturilor si Infrastructurii cu inculpatul ANTON MARIN, secretar de stat in cadrul acestui minister si avand atributii de coordonare a activitatii Companiei Nationale Aeroportul Henri Coanda – Bucuresti si cu martorul denuntator CANINO PIER LUCA, reprezentantul societatilor ROMAIRPORT SRL ROMA SUCURSALA BUCUREsTI, care realiza lucrari de infrastructura aeroportuara la Aeroportul International Henri Coanda – Bucuresti, si ASTALDI SPA ITALIA SUCURSALA ROMaNIA BUCURESTI, care realiza lucrari de infrastructura rutiera la obiectivul DN79 Arad-Oradea, a stabilit ca primirea procentului de 3,5% (in total suma bruta de 22.760.654 lei) din diferenta dintre valoarea actelor aditionale nr. 9 si nr. 10 la contractul din data de 30.04.1992 pentru Dezvoltarea si Modernizarea Aeroportului International Bucuresti – Otopeni, cerut anterior (la inceputul lunii iunie 2009) de la martorul denuntator si reiterat la aceasta intalnire pentru a fi supus spre adoptare proiectul de hotarare de guvern pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici reactualizati ai obiectivului de investitii 'Dezvoltarea si Modernizarea Aeroportului International Bucuresti-Otopeni' si pentru aprobarea continuarii lucrarilor si a finantarii obiectivului, sa aiba loc prin efectuarea unor plati in baza unui contract ce urma a fi incheiat in acest scop intre ASTALDI SPA ITALIA SUCURSALA ROMANIA si o societate controlata si coordonata de secretarul de stat ANTON MARIN; conform intelegerii, pentru a crea aparenta de realitate si de legalitate a platilor care urmau a fi efectuate, intre ASTALDI SPA ITALIA SUCURSALA ROMANIA, in calitate de antreprenor general, si S.C. VVTC EURO-CONSTRUCT S.R.L., societate la care secretarul de stat ANTON MARIN era asociat, in calitate de subantreprenor, a fost perfectat contractul de subantrepriza nr. 213 din data de 18.06.2009 avand ca obiect executia organizarii de santier, lucrarilor de arta si construire santuri necesare realizarii obiectivului de investitii DN79 Contract 6R1 Arad - Oradea, km 41-60, suma totala de 22.760.654 lei (procentul de 3,5%) fiind achitata prin transfer bancar in perioada 23.07 – 20.11.2009 de antreprenor catre subantreprenor si reprezentand contravaloarea unor lucrari de organizare santier care nu au fost executate; suma totala de 22.760.654 lei a fost folosita in interesul S.C. VVTC EUROCONSTRUCT S.R.L.

In ceea ce priveste legea penala mai favorabila se constata ca in mod judicios prima instanta de judecata a retinut ca disp art. 289 alin. 1 C.pen. sunt mai favorabile avand in vedere faptul ca limita maxima de pedeapsa este mai redusa –10 ani inchisoare fata de cea impusa de disp. art. 254 C.pen. (1969), respectiv de 12 ani inchisoare. In ceea ce priveste termenul de prescriptie a raspunderii penale, potrivit art. 154 alin. 1 lit. c C.pen. acesta este de 8 ani si raportandu-ne la perioada cuprinsa intre publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei nr.518 din 25 iunie 2018 a deciziei nr.297/2018 a C.C.R. si data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta din data de 30.05.2022 cand nu au existat acte intreruptive de prescriptie, concluzionam in sensul ca prin aplicarea Codului penal, in vigoare intre publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei nr.518 din 25 iunie 2018 a deciziei nr.297/2018 a CCR si data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta din data de 30.05.2022, care nu prevede nici un caz de intrerupere a prescriptiei raspunderii penale, raspunderea penala inculpatilor, respectiv cu privire la comiterea infractiunilor de luare de mita si de complicitate la luare de mita si de complicitate la trafic de influenta, pentru care inculpatii Anton Marin si Ionescu Adrian Mihai au fost trimisi in judecata, s-a prescris in anul 2017. In consecinta, in mod evident, este net favorabil inculpatilor Codul penal in vigoare intre publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei nr.518 din 25 iunie 2018 a deciziei nr.297/2018 a CCR si data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta din data de 30.05.2022, a carui aplicare conduce la inlaturarea raspunderii penale ca urmare a constatarii intervenirii prescriptiei raspunderii penale, cu consecinta constatarii unui impediment in exercitarea actiunii penale impotriva inculpatilor, respectiv cel prevazut de art.16 lit.f din Codul de procedura penala.

Un astfel de rationament si o astfel de concluzie erau impuse de Deciziile nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, precum si de Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, cel putin anterior Hotararii Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntate in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU.

De altfel se constata faptul ca in cadrul dezbaterilor asupra apelurilor promovate in cauza termenul de judecata din data de 12.01.2023 la intrebarea Curtii, aparatorul ales al apelantului-intimat-inculpat Anton Marin a aratat ca in motivele de apel a invocat o prescriptie, care este o chestiune subsidiara apararilor principale, iar in situatia in care se constata intervenita prescriptia raspunderii penale, inculpatul doreste continuarea procesului penal. Totodata cu aceeasi ocazie inculpatul Ionescu Adrian Mihai a pus concluzii de incetare a procesului penal ca urmare a implinirii prescriptiei raspunderii penale aferente infractiunii retinute in sarcina sa.

Ulterior Hotararii Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntate in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU, in ipoteza in care instanta de control judiciar va avea in vedere actele intreruptive a termenului de prescriptie anterioare datei de 25 iunie 2018 se constata ca, in cauza la data de 22.12.2017 a fost inregistrat pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia I Penala sub nr. 48467/3/2017, rechizitoriul nr. 502/P/2016 al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatia si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie, Sectia de Combatere a Infractiunilor Asimilate Infractiunilor de Coruptie prin care au fost trimisi in judecata inculpatii Anton Marin, sub aspectul savarsirii infractiunii de luare d emita, prev. de art. 289 al. 1 din C.p. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 al. 1 din C.p. si Ionescu Adrian Mihai, sub aspectul savarsirii infractiunii de complicitate la luare de mita, prev. de art. 48 din C.p. rap. la art. 289 din C.p. comb. cu art. 6 din legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 5 al. 1 din C.p., prin incheierea din data de 16.02.2018, judecatorul de camera preliminara a respins cererile formulate si exceptiile invocate de inculpatul Anton Marin ca neintemeiate, iar in baza art. 346 al. 2 din C.pr.p. a constatat legalitatea sesizarii instantei cu rechizitoriul rechizitoriului cu nr. nr. 502/P/2016 al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatia si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie, Sectia de Combatere a Infractiunilor Asimilate Infractiunilor de Coruptie, a administrarii probelor si a efectuarii actelor de urmarire penala si a dispus inceperea judecatii fata de inculpatii Anton Marin si Ionescu Adrian Mihai.

Prin incheierea nr. 110/CP din 27.03.2018, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia I penala a respins contestatia formulata de inculpatul Anton Marin impotriva incheierii din data de 16/02/2018 a judecatorul de camera preliminara de la Tribunalul Bucuresti, Sectia I Penala si incepand cu data de 20.04.2018 au fost acordate termene in cadrul judecatii in fata primei instante de judecata.

In consecinta, aplicandu-se art. 5 (1) rap. la art. 2 din Conventia din 1997 privind lupta impotriva coruptiei care implica functionari ai UE sau functionari ai statelor membre ale UE care abordeaza anumite acte de coruptie care implica astfel de functionari la nivel general astfel cum a fost interpretat pentru identitate de ratiune prin Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntate in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU, in cauza devin incidente dispozitiile art. 154 alin. 4 C.proc.pen. termenul de prescriptie a raspunderii penale devenind astfel de 16 ani, adica se va implini in cauza, in cursul anului 2025.

Intrebarea legitima pe care ne-o adresam in aceste conditii este aceea daca nu ne aflam in situatia premisa interzisa de art.7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, respectiv daca nu opereaza o reactivare a raspunderii penale dupa expirarea termenului de prescriptie initial, ipoteza in care, potrivit Curtii Europene a Drepturilor Omului, sunt desconsiderate cerintele de legalitate (nullum crimen, nulla poena sine lege) si previzibilitate.

In opinia mea raspunsul nu poate fi decat afirmativ, neavand relevanta faptul ca, in speta, nu a operat o prelungire a termenului de prescriptie ca urmare a unei modificari legislative ci ca urmare a aplicarii unei hotarari obligatorii a instantei de la Luxembourg. Cu privire la acest ultim aspect se constata faptul ca in cuprinsul avizului consultativ (cererea nr. P16-2021-001, 26.04.2021) la care am facut referire anterior Curtea europeana a drepturilor omului a precizat ca revine instantelor nationale sa stabileasca daca reglementarile internationale la care Armenia era parte constituiau o baza legala suficient de clara si previzibila in sensul art. 7 din Conventie pentru a concluziona in sensul imprescriptibilitatii raspunderii penale. In prezenta cauza analiza claritatii si previzibilitatii trebuie efectuata prin raportare la interpretarea art. 5 (1) rap. la art. 2 din Conventia din 1997 privind lupta impotriva coruptiei care implica functionari ai UE sau functionari ai statelor membre ale UE care abordeaza anumite acte de coruptie care implica astfel de functionari la nivel general, prin Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntate in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU.

Trebuie reamintit ca instanta de la Luxembourg furnizeaza interpretarea dispozitiilor dreptului Uniunii ex tunc, care devine imediat aplicabila tuturor cauzelor in curs de desfasurare (si uneori chiar inchise) care aplica aceeasi dispozitie. Cu toate acestea, exista o limita a unei astfel de abordari, respectiv cerinta previzibilitatii. Pe masura ce Curtea de Justitie a Uniunii Europene dezvolta legislatia dincolo de modul de redactare specific al dispozitiilor interpretate, mentinerea obligatiei aplicarii integrale ex tunc a respectivelor hotarari pronuntate devine mai dificila.

Intr-adevar faptul ca normele nationale care se dovedesc a fi ulterior incompatibile cu dreptul Uniunii pot avea efecte juridice care, in anumite circumstante, pot genera asteptari, este demonstrat de aceea ca, in anumite ocazii, CJUE a limitat temporar efectele hotararilor sale pentru a proteja cerintele principiului securitatii juridice (Hotararea din 28 iulie 2016, Association France Nature Environnement, C-379/15, punctul 33).

In materia prescriptiei raspunderii penale, daca avem in vedere hotararile Curtii de Justitie a Uniunii Europene din cauzele Ivo Taricco si altii, nr. C-105/14, 08.09.2015 si PM si altii, nr. C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 si C-840/19, 21.12.2021 constatam ca in cuprinsul primei hotarari instanta de la Luxembourg a statuat ca reglementarea nationala italiana in materie de prescriptie ar fi contrara dreptului european in masura in care ar impiedica aplicarea unor sanctiuni efective si disuasive intr-un numar considerabil de cazuri de frauda grava aducand atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau ar prevedea termene de prescriptie mai lungi pentru cazurile de frauda aducand atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decat pentru cazurile de frauda aducand atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect al carui verificare este de competenta instantei nationale. in cuprinsul hotararii, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a concluzionat ca principiul legalitatii incriminarii infractiunilor si pedepselor, consacrat de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu ar fi incalcat intrucat neaplicarea dispozitiilor nationale are ca efect simpla prelungire a termenelor de prescriptie si asigurarea egalitatii de tratament intre persoanele acuzate de infractiuni care privesc interesele financiare ale Uniunii Europene, respectiv cele acuzate de infractiuni impotriva intereselor financiare ale Italiei. Totodata instanta de la Luxembourg a reamintit si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului care confirma ca prelungirea termenelor de prescriptie, atat timp cat acestea nu s-au implinit, nu reprezinta o incalcare a art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Ulterior, in cuprinsul celei de-a doua hotarari Curtea de Justitie a Uniunii Europene admite ca de vreme ce prescriptia este in dreptul penal italian o institutie de drept substantial, careia i se aplica principiul legalitatii incriminarii, instantele nationale pot sa nu aplice normele europene in cazul persoanelor care comis infractiuni privind interesele financiare ale Uniunii Europene anterior hotararii din Taricco I, deoarece ar fi afectata previzibilitatea normelor de drept, in conditiile in care le-ar fi aplicabile conditii de incriminare mai severe.

De altfel, insusi avocatul general in cadrul concluziilor prezentate in cauza C-107/23 PPU a avut in vedere hotararile anterior mentionate relevand urmatoarele:

'146. Pe scurt, in cazul in care nu ar fi retinuta interpretarea articolului 49 alineatul (1) ultima teza din carta pe care o propunem, jurisprudenta Curtii Constitutionale referitoare la inexistenta unor cazuri de intrerupere a prescriptiei raspunderii penale intre anii 2018 si 2022 ar fi stabilit un standard national de protectie a principiului retroactivitatii lex mitior mai ridicat decat cel prevazut de acest articol din carta.

147. Este adevarat ca aplicarea acestui standard national poate genera un risc de impunitate pentru persoanele care au fost judecate pentru fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, astfel cum am analizat si cum a subliniat deja instanta de trimitere.

148. Cu toate acestea, precedentul din Hotararea M.A.S. si M.B. genera acelasi risc de impunitate si nu vedem niciun motiv pentru a-l evita in prezenta cauza. Standardul national mai ridicat de protectie a principiului lex mitior este in mod clar prezent in cauza de fata, astfel cum se intampla in cauza M.A.S. si M.B. si spre deosebire de cauza Euro Box Promotion.

149. Desigur, interesele financiare ale Uniunii merita sa fie protejate, insa acest lucru nu poate avea intaietate in fata apararii unui drept fundamental precum cel reprezentat de principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile.

150. Intr-o comunitate de drept precum Uniunea, drepturile fundamentale nu sunt mai putin importante decat interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu pretul unei incalcari a drepturilor fundamentale.

151. In cazul in care aplicarea articolului 325 TFUE si a normelor care il pun in practica este deficitara, iar in unul sau mai multe state apare un risc sistemic de impunitate, Uniunea dispune de alte mecanisme juridice pentru a reactiona, precum actiunea in constatarea neindeplinirii obligatiilor. Nu consideram compatibila cu valoarea statului de drept prevazuta la articolul 2 TUE reducerea nivelului de protectie a principiului lex mitior pentru a proteja mai bine interesele financiare ale Uniunii.'

in consecinta concluziile formulate au fost in sensul 'O reglementare si o jurisprudenta nationale care privesc intreruperea termenelor de prescriptie a raspunderii penale care ar avea drept consecinta ca un numar considerabil de fapte care constituie o frauda grava care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sa ramana nepedepsite incalca, in principiu, articolul 325 alineatul (1) TFUE si Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare si de verificare a progresului realizat de Romania in vederea atingerii anumitor obiective de referinta specifice in domeniul reformei sistemului judiciar si al luptei impotriva coruptiei.

Instanta nationala nu este obligata sa lase neaplicate aceasta reglementare si aceasta jurisprudenta nationale in cazul in care acestea sunt justificate de aplicarea principiului retroactivitatii legii penale mai favorabile, consacrat la articolul 49 alineatul (1) ultima teza din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau, in lipsa acesteia, de un standard national mai ridicat de protectie a acestui principiu, prevazut de dreptul national.'

Fata de considerentele expuse anterior, avand in vedere chiar concluziile avocatului general, nu putem conchide ca interpretarea art. 5 (1) rap. la art. 2 din Conventia din 1997 privind lupta impotriva coruptiei care implica functionari ai UE sau functionari ai statelor membre ale UE care abordeaza anumite acte de coruptie care implica astfel de functionari la nivel general, prin Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntate in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU indeplineste cerintele claritatii si previzibilitatii raportat la un justitiabil, chiar beneficiind de asistenta judiciara.

Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea constata ca standardul de protectie conferit de art.49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene astfel cum a fost interpretata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene este inferior celui conferit de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, in interpretarea Curtii Europene a Drepturilor Omului astfel ca se va analiza in continuare incidenta in cauza a prezumtiei protectiei echivalente.

Potrivit hotararii Marii Camere a Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntate in cauza Avotiņš impotriva Letoniei (nr. 17502/07, pct. 101) statele semnatare a Conventiei sunt supuse, chiar si atunci cand aplica dreptul Uniunii Europene, obligatiilor pe care si le-au asumat liber prin aderarea la Conventie. Aceste obligatii trebuie apreciate insa in cadrul prezumtiei pe care Curtea a stabilit-o in hotararea Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei (nr. 45036/98) si a dezvoltat-o in hotararea Michaud c. Frantei (nr. 12323/11). In hotararea Michaud, Curtea a facut un rezumat al jurisprudentei sale cu privire la aceasta prezumtie in felul urmator:

'102. Curtea aminteste ca ar fi contrar scopului si obiectului Conventiei ca statele contractante sa fie exonerate de orice responsabilitate in temeiul Conventiei atunci cand actioneaza in conformitate cu obligatiile care decurg pentru ele din apartenenta la o organizatie internationala catre care au transferat o parte din suveranitatea lor: garantiile prevazute prin Conventie ar putea astfel fi limitate sau excluse in mod discretionar, fiind private, prin urmare, de caracterul lor obligatoriu precum si de natura lor concreta si efectiva. Cu alte cuvinte, statele raman responsabile in temeiul Conventiei cu privire la masurile pe care le iau pentru punerea in aplicare a obligatiilor juridice internationale, inclusiv atunci cand aceste obligatii decurg din apartenenta lor la o organizatie internationala catre care au transferat o parte din suveranitate (Bosphorus, citata anterior, pct. 154).

103. Este adevarat, Curtea a statuat, de asemenea, ca o masura luata in conformitate cu astfel de obligatii trebuie sa fie considerata justificata atunci cand este cert faptul ca organizatia in cauza acorda drepturilor fundamentale (acest concept acoperind in acelasi timp garantiile substantiale si mecanismele de control al respectarii lor) o protectie cel putin echivalenta –si anume, nu identica, ci 'comparabila' –cu cea prevazuta prin Conventie (intelegandu-se ca o constatare a 'protectiei echivalente' de acest tip nu este definitiva: ea trebuie sa poata fi reexaminata in lumina oricarei schimbari relevante in domeniul protectiei drepturilor fundamentale). Daca se considera ca organizatia ofera o astfel de protectie echivalenta, se poate presupune ca statele respecta cerintele Conventiei atunci cand nu fac decat sa execute obligatiile juridice care decurg din aderarea lor la respectiva organizatie.

Cu toate acestea, statele raman pe deplin responsabile in temeiul Conventiei pentru toate actele care nu reies strict din cadrul obligatiilor lor juridice internationale, in special, atunci cand exercita o putere de apreciere (M.S.S. impotriva Belgiei si Greciei, citata anterior, pct. 338). Pe de alta parte, aceasta prezumtie poate fi rasturnata in cadrul unui cauze anume, daca se considera ca protectia drepturilor garantate prin Conventie a fost in mod vadit desconsiderata; intr-o asemenea situatie, rolul Conventiei in calitate de 'instrument constitutional al ordinii publice europene' in domeniul drepturilor omului prevaleaza interesului cooperarii internationale (Bosphorus, citata anterior, pct. 152-158; a se vedea, de asemenea, M.S.S. impotriva Belgiei si Greciei, citata anterior, pct. 338-340).

104. Aceasta prezumtie de protectie echivalenta urmareste cu precadere sa evite ca un stat parte sa se confrunte cu o dilema atunci se invoca obligatiile juridice impuse ca urmare a apartenentei sale la o organizatie internationala care nu este parte la Conventie, catre care el a transferat o parte din suveranitatea sa, pentru a justifica, in temeiul Conventiei, actiunile sau omisiunile sale care decurg din aceasta apartenenta. De asemenea, aceasta prezumtie tinde sa determine cazurile in care Curtea poate, in numele interesului cooperarii internationale, sa reduca intensitatea controlului sau in privinta respectarii angajamentelor asumate in temeiul Conventiei de catre statele parti, care ii este incredintat prin art. 19 din Conventie. Rezulta din aceste obiective ca Curtea nu este pregatita sa ia un astfel de angajament decat in masura in care drepturile si garantiile al caror respect il asigura au beneficiat de un control comparabil celui pe care ea l-ar opera. In caz contrar, statul nu ar face obiectul niciunui control international in privinta compatibilitatii actelor sale cu angajamentele asumate in temeiul Conventiei.'

Instanta de contencios al drepturilor omului a considerat, in cadrul fostului 'prim pilon' al Uniunii (Bosphorus, citata anterior, pct. 72), ca protectia drepturilor fundamentale garantata de ordinea juridica a Uniunii Europene este in principiu echivalenta cu cea prevazuta de Conventie. Pentru a ajunge la aceasta concluzie, aceasta a constatat, in primul rand, ca Uniunea Europeana a oferit o protectie echivalenta cu cea a Conventiei in ceea ce priveste garantiile substantiale, precizand in acest sens ca, inclusiv in momentul faptelor, respectarea drepturilor fundamentale era o conditie a legalitatii actelor comunitare, si ca CJUE se referea in linii mari la prevederile Conventiei si jurisprudenta Curtii din Strasbourg in momentul efectuarii evaluarii sale (Bosphorus, citata anterior, pct. 159). Aceasta constatare este valabila cu atat mai mult de la 1 decembrie 2009, data la care a intrat in vigoare art. 6 modificat din Tratatul de la Maastricht, care confera Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene valoare egala cu a tratatelor si care prevede ca drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Conventie si cum rezulta din traditiile constitutionale comune ale statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii Europene ca principii generale (Michaud, citata anterior, pct. 106).

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat echivalenta protectiei substantiale acordate de dreptul Uniunii tinand seama de dispozitiile art. 52 § 3 din Carta drepturilor fundamentale, care prevede, in masura in care drepturile din Carta corespund celor garantate de Conventie, ca intelesul si intinderea lor sunt aceleasi, fara a aduce atingere posibilitatii ca dreptul Uniunii sa ofere o protectie mai extinsa (Bosphorus, citata anterior, pct. 80). Intrucat trebuie sa verifice daca, in cauza cu solutionarea careia a fost investita, inca mai poate considera ca protectia conferita de dreptul Uniunii este echivalenta cu cea oferita de Conventie, CEDO este si mai atenta la respectarea normei prevazute la art. 52 § 3 din Carta drepturilor fundamentale dat fiind ca intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona a dat Cartei valoare juridica egala cu a tratatelor.

In al doilea rand, CEDO a recunoscut ca mecanismul de verificare a respectarii drepturilor fundamentale prevazut de dreptul Uniunii Europene acorda, la randul lui, atunci cand poate utiliza intregul sau potential, o protectie comparabila cu cea oferita de Conventie. Cu privire la acest aspect, CEDO a acordat o mare importanta rolului si competentelor CJUE, desi accesul persoanelor particulare la caile de atac disponibile in fata acestei instante este semnificativ mai restrans decat cel la caile de atac disponibile la CEDO in temeiul art. 34 din Conventie (a se vedea hotararile citate anterior Bosphorus, pct. 160-165, si Michaud, pct. 106-111).

Cu privire la chestiunea aplicarii prezumtiei de protectie echivalenta in prezenta cauza se constata ca aplicarea prezumtiei de protectie echivalenta in ordinea juridica a Uniunii Europene este subordonata unui set de doua conditii: absenta marjei de manevra pentru autoritatile nationale si desfasurarea intregului potential al mecanismului de control prevazut de legislatia Uniunii Europene.

In cauza, astfel cum s-a indicat anterior in problema intreruperii termenului de prescriptie al raspunderii penale prin Hotararea pronuntata in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU Curtea de Justitie a Uniunii Europene ofera un raspuns transant la intrebarea preliminara si nu linii directoare (teste de proportionalitate sau de necesitate sau seria de conditii care trebuie indeplinite in imprejurari specifice) care urmeaza sa fie urmate de catre instantele nationale. Se constata astfel ca interpretarea art. 5 (1) rap. la art. 2 din Conventia din 1997 privind lupta impotriva coruptiei care implica functionari ai UE sau functionari ai statelor membre ale UE care abordeaza anumite acte de coruptie care implica astfel de functionari la nivel general, prin Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntate in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU nu confera nicio marja de apreciere instantei nationale judeca in domeniul guvernat de textul de drept unional.

In ceea ce priveste a doua conditie, si anume desfasurarea intregului potential al mecanismului de control prevazut de dreptul Uniunii Europene, instanta de control judiciar nu a sesizat Curtea de Justitie a Uniunii Europene pentru pronuntarea unei hotarari preliminare privind interpretarea si aplicarea Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, insa astfel cum s-a mentionat anterior, avandu-se in vedere Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntata in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU precum si Ordonanta pronuntata in data de 9 ianuarie 2024, in cauza C-131/23 putem retine ca si textul de drept unional incident in cauza, respectiv art. 5 (1) rap. la art. 2 din Conventia din 1997 privind lupta impotriva coruptiei care implica functionari ai UE sau functionari ai statelor membre ale UE care abordeaza anumite acte de coruptie care implica astfel de functionari la nivel general, pentru identitate de ratiune trebuie sa fie interpretat in mod similar, fiind astfel un act clarificat.

Avand in vedere cele mentionate anterior, putem concluziona ca prezumtia de protectie echivalenta se aplica in prezenta cauza astfel incat urmeaza a se verifica daca protectia drepturilor garantate de Conventie prezinta in prezenta cauza o vadita insuficienta de natura sa rastoarne aceasta prezumtie, caz in care respectarea Conventiei ca 'instrument constitutional al ordinii publice europene' in domeniul drepturilor omului prevaleaza interesului cooperarii internationale (a se vedea hotararile citate anterior Bosphorus, pct. 156, si Michaud, pct. 103).

In ceea ce priveste notiunea de 'vadita insuficienta', Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu o defineste insa in cuprinsul aceleiasi hotarari Bosphorus, in paragraful 156 se mentioneaza 'Curtea a avut in vedere natura ingerintei, interesul general urmarit prin sechestru si prin regimul sanctiunilor, precum si hotararea CEJ (in lumina opiniei avocatului general), hotarare pe care Curtea Suprema a fost obligata sa o respecte si a respectat-o. Aceasta considera ca este clar ca nu a existat nicio disfunctionalitate a mecanismelor de control al respectarii drepturilor prevazute de Conventie.'

In analiza acestor criterii se constata cu caracter prioritar faptul ca dreptul consacrat de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, element esential al statului de drept, ocupa un loc primordial in sistemul de protectie al Conventiei, astfel cum o atesta faptul ca art. 15 nu autorizeaza nicio derogare, nici in caz de razboi sau de alt pericol public.

In ceea ce priveste natura ingerintei, aplicarea Hotararii pronuntate in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU Curtea de Justitie a Uniunii Europene in cauza ar conduce la pronuntarea unei solutii de condamnare a inculpatilor, in conditiile in care inculpatul Anton Marin, in momentul in care a cerut continuarea procesului penal, potrivit art. 18 C.proc.pen., si-a asumat una dintre cele doua potentiale solutii permise de art. 396 alin. (7), (8) C.proc.pen., respectiv o solutie de achitare sau de incetare a procesului penal iar inculpatul Ionescu Mihai Adrian nu a cerut o astfel de continuare. Este adevarat ca administrarea probatoriului ca urmare a cererii de continuare a procesului penal poate conduce la stabilirea unei situatii de fapt diferite, cu consecinte in ceea ce priveste incadrarea juridica a faptei si astfel a duratei termenului de prescriptie a raspunderii penale astfel ca pronuntarea exclusiv a celor doua solutii enuntate anterior nu este garantata dar in prezenta cauza nici situatia de fapt si nici incadrarea juridica a faptei deduse judecatii nu au suferit modificari.

In ceea ce priveste situatia intimatului inculpat Ionescu Mihai Adrian ce nu a cerut continuarea procesului penal in opinia mea situatia este una similara celei existente in cauza Antia si Khupenia c. Georgiei (cererea nr. 7523/10) in care instanta de contencios al drepturilor omului a constata incalcarea art. 7 din Conventie pentru pronuntarea unei solutii de condamnare ulterior constatarii implinirii termenului de prescriptie al raspunderii penale fara a justifica un astfel de demers si fara a stabili daca reclamantul a solicitat, in mod indubitabil, continuarea procesului penal.

Referitor la interesul general urmarit prin interpretarea art. 5 (1) rap. la art. 2 din Conventia din 1997 privind lupta impotriva coruptiei care implica functionari ai UE sau functionari ai statelor membre ale UE care abordeaza anumite acte de coruptie care implica astfel de functionari la nivel general, prin Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntate in data de 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU fara a-l nega, evident, constatam ca potrivit concluziilor avocatului general riscul sistemic de impunitate poate fi inlaturat prin alte mecanisme juridice, precum actiunea in constatarea neindeplinirii obligatiilor, cu atat mai mult cu cat situatia premisa este potrivit deciziei Curtii Constitutionale nr.358/2022 'rezultatul nerespectarii de catre legiuitor a obligatiilor ce ii revin potrivit Legii fundamentale si a pasivitatii sale, chiar si in ciuda faptului ca deciziile Inaltei Curti de Casatie si Justitie semnalau inca din anul 2019 practica neunitara rezultata din lipsa interventiei legislative.'

Pentru considerentele expuse anterior, in opinia mea se impune a se da prevalenta standardului de protectie conferit de blocul conventional si a se aplica, in consecinta, Deciziile nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, precum si Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie”.

* Cititi aici integral decizia definitiva a judecatoarelor Adina Radu si Claudia Jderu de la Curtea de Apel Bucuresti de incetare a procesului penal pe prescriptie fata de fostul secretar de stat din Ministerul Transporturtilor, Marin Anton