„Premisa validității unei constituții este ca aceasta să fie în general eficientă din punct de vedere social”.

Robert Alexy

Constituția unui stat reprezintă un document politico-juridic de maximă importanță în organizarea activității statale. Știința dreptului constituțional, ramură principală a dreptului care consacră și ocrotește cele mai importante valori economice, sociale, politice și culturale, definește constituția ca fiind „legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, învestite cu forță juridică supremă, și care reglementează acele relații sociale fundamentale ce sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii” – Ioan Muraru și Elena Simina Tănăsescu. Prestigioșii autori citați apreciază că aceasta excede juridicului nu numai ca lege fundamentală ci și ca o realitate politică și statală care se identifică chiar cu societatea pe care o creează și o modelează. În legătură cu relația dintre corpul social și legea fundamentală Hegel afirma că „poporul trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt, altfel ea poate exista dar nu ar avea nici o valoare și nici o semnificație”. Am făcut acest excurs de la tema prezentului demers publicistic pentru că în societatea românească actuală nu este pe deplin conștientizat faptul că singurul așezământ politic și juridic fundamental care poate statornici o stavilă în calea exercitării arbitrare a puterii este Constituția, chestiune asupra căreia vom reveni.

După înlăturarea regimului totalitar din România a avut loc constituirea noilor structuri de putere. A avut loc constituirea Parlamentului, care a funcționat ca Adunare Constituantă (și Comisia Constituțională), ce a avut ca sarcină elaborarea proiectului (tezelor) Constituției. Încă de la debutul lucrărilor Constituantei s-a stabilit ca noua Constituție democratică a României să fie așezată pe modelul semiprezidențialismului francez elaborat în perioada postbelică (finalizat în anul 1958), sistem politic care s-a bucurat de bune aprecieri din partea politologilor. Se consideră că definiția cea mai cuprinzătoare a semiprezidențialismului este cea formulată de Robert Elgie, care afirmă că „un președinte ales prin vot popular pentru o perioadă determinată există alături de un prim-ministru și de un cabinet care sunt răspunzători în mod colectiv față de parlament”. Principala caracteristică a acestui sistem este dualitatea puterii denumită „structură bicefală”, atât președintele cât și premierul fiind părți ale puterii executive (situație în care, apreciem noi, sintagma de „șef al statului” este o exprimare nepotrivită și neconformă cu realitatea). Deși sistemul politic semiprezidențial este relativ nou, numeroase state care au pășit pe drumul democratizării au optat pentru el. Desigur, acesta nu e perfect, Giovanni Sartori afirmând că „orice structură bicefală poate deveni conflictuală sau chiar violentă”. În țara de origine a semiprezidențialismului acest lucru însă nu s-a întâmplat. În legătură cu acest fapt cercetătorul Gabriela Tănăsescu – autoarea unei ample monografii referitoare la sistemul semiprezidențial românesc – are o remarcă edificatoare: „Până în prezent (anul 2015 – s.n.) președinții și prim-miniștrii «opozanți» și-au jucat cărțile cu măsură și inteligență și au demonstrat că semiprezidențialismul are resurse să evite eșecul”. Iată deci că un sistem politic, care după opinia noastră nu poate fi niciodată perfect, poate funcționa, chiar performant, cu condiția să existe bună-credință și respect pentru interesul public.

Constituanta și Comisia care au elaborat tezele Constituției României au optat pentru un semiprezidențialism atenuat, restrângând unele din atribuțiile prezidențiale, unele chiar importante cum ar fi, de pildă, posibilitatea dizolvării Parlamentului de către Președinte. Chiar și așa sistemul a funcționat cu succes, așa cum a fost el gândit de autorii Constituției post-decembriste, pe parcursul primilor 12 ani înregistrându-se o singură decizie neconstituțională! Semiprezidențialismul din România a fost evaluat în acea perioadă, alături de sistemele politice ale altor state, ca fiind necontroversat, stabil și fără declin în funcționarea democrației (Robert Elgie). Și reputatul politolog și om de drept Giovanni Sartori a făcut, în anul 2001, la București, într-un mediu academic, o amplă evaluare a sistemului constituțional românesc. El a apreciat, între altele, că „președintele român nu este suficient de susținut pentru o interpretare semiprezidențială”, considerând însă că „deocamdată sistemul funcționează” (afirmație susținută de practica politică românească) și că „Revizuirea Constituției este dezirabilă doar când circumstanțele o impun” (în anul 2003 Legea noastră fundamentală a suferit o revizuire fiind însă concentrată, în principal, pe cerințele integrării euroatlantice a României). Dar după câțiva ani cerințele ar fi impus-o. Președintele nou ales a declarat că dorește să fie un „președinte jucător”, ceea ce în limbajul dreptului constituțional înseamnă a fi un președinte „mai prezidențiabil”, lucru posibil însă numai printr-o revizuire a Constituției, problemă amplu dezbătută de teoria politică. Aceasta atrage atenția asupra riscurilor prezidențializării: „Sporirea autonomiei președintelui implică o putere sporită ce conduce la creșterea zonelor de control autonom: guvern, administrație, justiție, media, servicii secrete. O serie de «susținători loiali» numiți în poziții-cheie exercită concomitent presiuni asupra rivalilor politici pentru compromiterea sau chiar eliminarea acestora” (Poguntke și Webb). Ceea ce s-a și întâmplat începând din anul 2005 când au avut loc o serie de evenimente pe care politologul Samuel Huntington le-a identificat ca fiind „manifestări de democrație neliberală”. Ele se concretizează în situații în care regimuri alese democratic ignoră limitele constituționale ale puterii lor, intervenind în activitatea puterilor statului. Președintele, cu susținerea politică a partidelor aflate la guvernare a făcut unele „schimbări pe lângă Constituție” prin care a realizat „creșterea zonelor de control autonom”.

Cea mai afectată a fost puterea judecătorească. Au fost modificate „legile de reformă a justiției” (elaborate cu numai câteva luni în urmă!) și s-au făcut noi numiri în conducerea civilă și militară a principalului serviciu secret (SRI). În consecință, a fost introdus factorul politic în procesul numirii magistraților cu funcții de conducere, s-au produs schimbări majore în domeniul resurselor umane (în special la nivelul parchetelor), s-au încheiat protocoale de colaborare (securizate) între SRI și structuri ale autorității judecătorești (care au viciat actul de justiție). Nu insistăm asupra acestor chestiuni întrucât ele au fost dezbătute pe larg în spațiul public (unele producându-și efecte și astăzi). În consecință, Legea fundamentală nu a mai funcționat pe deplin ca un instrument care limitează, obligă și pune sub control exercițiul puterii politice. Mai mult, pentru unii politicieni la vârf slăbiciunile manifestate în aplicarea cu rigoare a Constituției a constituit o motivație pentru lipsa de respect față de lege în general. Acest mod viciat de gândire a ieșit pregnant în evidență mai târziu, în perioada pandemiei, când excesul de putere s-a manifestat prin măsurile dispuse de autoritățile statului cu depășirea cadrului legal necesar ocrotirii interesului public amenințat. În această perioadă abuzul de putere a fost frecvent prezent în viața publică, iar legea bunului plac s-a materializat, prin risipa banului public care stă, în parte, la originea imensei datorii publice din zilele noastre (care a crescut de la 467 miliarde lei în anul 2020 la peste 1000 miliarde lei în prezent!). Drept urmare regimul politic românesc a fost expus alunecării către un regim autoritar care are drept sursă „forțarea limitelor constituționale ale semiprezidențialismului” (Shugart și Mainwaring). La rândul său, președintele care a urmat – demisionar la sfârșitul anului trecut – a acționat neconvingător pentru revenirea la normalitate. Modul imprevizibil și haotic în care s-au desfășurat alegerile prezidențiale din anul trecut se datorează în bună măsură faptului că, timp de două decenii, cei doi președinți aleși și realeși de popor!, precum și o parte a clasei politice nu și-au exercitat mandatul în acord cu interesele de bază ale corpului social, și au făcut abstracție de starea de spirit influentă din societate. Legea fundamentală a statului român, dar și alte legi importante, au fost interpretate adeseori în funcție de interesele conjuncturale ale politicului, clasa politică ignorând faptul că „legalitatea puterii reprezintă garanția dreptului poporului de a nu fi oprimat” (Norberto Bobbio). Motiv pentru care de această dată poporul i-a sancționat drastic pe deținătorii puterii prin mecanismul democratic al votului!

Practica politică a ultimelor două decenii evidențiază că rezerva autorilor Constituției post-decembriste de a nu institui un semiprezidențialism autentic de inspirație franceză (adică cu un președinte „forte”) ci un semiprezidențialism atenuat, s-a dovedit a fi întemeiată. Legea fundamentală nu i-a împiedicat pe cei doi președinți să aibă ingerințe în atribuțiile constituționale ale guvernului și să nu își asume rolul constituțional de mediator în stat și societate. O modificare a Constituției pentru consolidarea atribuțiilor în scopul dobândirii unor pârghii prin care președintele să poată soluționa situațiile de crize constituționale mărește riscul „dezechilibrului puterii în favoarea președintelui care este astfel capabil să rezolve orice conflict cu alt corp politic în favoarea sa” (Vitalino Canas). Tot practica politică, cu precădere cea din timpul pandemiei și perioadei care a urmat, marcată în plan european și de autoritarismul populist, a relevat faptul că se impune sporirea garanțiilor instituționale dar și constituționale ale drepturilor și libertăților fundamentale, precum și rezolvarea unor disfuncționalități manifestate în procesul decizional al autorităților publice pe baza și conform Legii fundamentale. Cu probleme de acest gen s-au confruntat în timp și alte state din spațiul Uniunii Europene, probleme pe care nu le-au rezolvat în favoarea funcției prezidențiale. De pildă, Polonia și Croația și-au revizuit constituțiile diminuând sensibil puterea prezidențială în favoarea premierului. În Franța, atunci când președintele a făcut demersuri pentru sporirea atribuțiilor funcției prezidențiale, Congresul Parlamentului a adoptat o moțiune în care se afirmă că „a trecut vremea preeminenței lipsite de responsabilitate politică a unor conducători iluminați de un har divin, a personalităților istorice situate în afara controlului democratic”. În România, s-au purtat în ultimele două decenii numeroase discuții pe tema revizuirii. Au funcționat și comisii care au avut drept scop găsirea unor soluții legislative care să răspundă mai bine cerințelor unei societăți în curs de democratizare. Lucrurile au rămas însă la stadiul discuțiilor fără finalitate. Clasei politice, aflată într-o permanentă confruntare – stimulată de cei doi președinți –, i-a lipsit apetitul pentru întreprinderea unui proces laborios pe care o revizuire a legii fundamentale îl presupune și cu realizarea unui compromis politic de durată din partea partidelor parlamentare. Și astfel cei doi președinți s-au complăcut în afara realităților juridice consacrate de Constituție, cu consecințele pe care astăzi le resimțim din plin. Așa stând lucrurile, răspunsul la întrebarea din titlul prezentului demers publicistic nu poate fi decât afirmativ.

Campaniile electorale prilejuite de alegerile prezidențiale ne-au dat prilejul să receptăm un număr important de oferte electorale, unele ancorate cât de cât în realitatea politică, economică și socială a țării, altele de un populism exacerbat și lipsite de realism. Cele două campanii electorale au fost dominate de exprimări ce solicitau democrație și libertate pe care oamenii le prețuiesc din plin după ce timp de două generații România a trăit sub regimuri politice opresive. Dar, în același timp, ei pun preț și pe condițiile ce le permit să ducă o viață civică și economică decente, fundamentul acestora fiind ordinea bazată pe lege care, într-o exprimare mai largă, are în vedere acreditarea ideii că în societate trebuie să existe respect față de normele emise de autoritățile statului. Or acest norme au un singur fundament, Constituția, a cărei supremație este consfințită chiar în primul său articol intitulat „Statul român”. Supremația acesteia este o noțiune complexă „care exprimă poziția supraordonată a Constituției nu numai în sistemul de drept ci în întregul sistem social-politic” (Muraru și Tănăsescu), Legea fundamentală fiind considerată dintotdeauna ca fiind limita în calea exercitării arbitrare a puterii. Așa stând lucrurile, nu putem să nu observăm că nici unul dintre candidații la funcția supremă în stat nu a făcut referire la necesitatea revizuirii Constituției ca element esențial menit să ducă la îmbunătățirea reglementărilor privitoare la funcționarea autorităților statului și îndeosebi la funcționarea Legii fundamentale ca instrument ce pune sub control exercițiul puterii politice. Facem această remarcă pentru că Președintele „veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice”, inițiativa revizuirii, conform Legii fundamentale, revenind în primul rând acestuia, la propunerea Guvernului.

Desigur, în acest moment, Președintele nou ales și Guvernul ce se va constitui în următoarele zile – constituire care a evidențiat, din nou, primatul interesului partizan al partidelor în dauna interesului public menit să protejeze corpul social – au câteva urgențe de maximă importanță pentru țară. Revizuirea Constituției României este însă o problemă ce ar trebui soluționată până la viitoarele alegeri parlamentare, iar pregătirea ei trebuie făcută încă din acest an.

Revizuirea va trebui să facă Constituția mai eficientă din punct de vedere social, adică o Lege fundamentală care să fie pe deplin respectată în litera și spiritul ei, dar să aibă în vedere și faptul că în lume au loc transformări majore. Jesse Smith, reputată jurnalistă americană, rezumă astfel aceste transformări: populismul și tehnocrația pot fi o amenințare la adresa democrației și ordinii economice în condițiile în care ele preconizează reorganizarea totală a industriei, guvernului, a legii și ordinii. În consecință. Legea fundamentală revizuită va trebui să reconsidere modul în care democrația este apărată prin lege, să protejeze mai bine economia națională, bogățiile de interes public și resursele naturale în contextul accentuării procesului de globalizare și întăririi influenței multinaționalelor. În cadrul procesului de revizuire un rol important îl are compromisul prin care clasa politică, cu precădere partidele parlamentare, este nevoită, obligată chiar, să găsească soluții pentru ca Legea fundamentală a statului să răspundă cerințelor pe care realitățile politice, economice, sociale, militare ale timpului nostru le impun. Astfel, cugetarea hegeliană precum că „poporul va putea să aibă față de Constituția lui sentimentul dreptului său” va deveni măcar și în parte realitate.   

Într-o lume înclinată către excese, cu evoluții și transformări profunde, clasa politică trebuie, am mai spus-o și cu un alt prilej, să renunțe la vanități și interese meschine, să țină seama de greșelile comise în ultimele două decenii, să promoveze meritocrația și să așeze competiția politică într-un „conflict reglementat”. Totodată, politicienii trebuie să înțeleagă că în lumea politică democratică nu avem de-a face cu o confruntare între „bine” și „rău”, cel mai adesea fiind o confruntare între „inacceptabil” și „tolerabil”. Așa cum lumea reală nu este armonioasă și perfect rațională, nu există nici lege care să nu poată fi adusă mai aproape de binele public. Mai ales atunci când e vorba de Legea fundamentală a statului nostru.