Într-un stat democratic, justiția ar trebui să fie garanția libertății cetățeanului și scutul împotriva abuzului de putere. În România anului 2025, rechizitoriul Parchetului împotriva lui Călin Georgescu demonstrează exact contrariul, justiția poate fi transformată într-o armă politică.

Comunicatele oficiale și actul de trimitere în judecată susțin că Georgescu ar fi „complice la tentativă de comitere a unor acțiuni împotriva ordinii constituționale”. Cuvinte mari, cu rezonanță dramatică, care sugerează o lovitură de stat în desfășurare. În realitate, tot ce se impută candidatului suveranist se reduce la participarea la o întâlnire interpretată drept „plan clandestin”, câteva declarații publice, etichetate drept „informații false”, asocierea indirectă cu rețele online unde circulau mesaje critice la adresa sistemului. Atât. Fără arme, fără explozibili, fără bani, fără ordine scrise, fără logistică.

În orice dosar serios, probele trebuie să fie clare, arme, planuri scrise, bani transferați, ordine precise. În cazul Georgescu, nu există nimic din toate acestea. Procurorii vorbesc doar despre percepții, despre „întărirea rezoluției infracționale” a altora și despre retorici online. Totul se construiește pe interpretări, nu pe fapte.

Îngrijorător este că declarațiile politice sunt ridicate la rang de infracțiune. Să spui că „România riscă să fie atrasă într-un război” poate fi o opinie discutabilă, dar nu este complicitate la violență. A confunda libertatea de exprimare cu atentatul la ordinea constituțională înseamnă a transforma justiția într-un instrument de cenzură.

Mai mult, rechizitoriul insinuează că Georgescu ar fi beneficiat de rețele online asociate Federației Ruse. Dar nu se prezintă nicio probă de implicare directă, nici contracte, nici finanțări, nici ordine date administratorilor acelor rețele. Doar „convergențe de mesaj”. Vinovăția prin asociere este o practică specifică regimurilor autoritare, nu statului de drept.

Nu putem ignora contextul. Georgescu a fost un candidat prezidențial vizibil, cu un discurs suveranist și critic la adresa sistemului. Să îl pui în centrul unui dosar fabricat cu 22 de inculpați este cea mai simplă metodă de a-l compromite politic. Justiția devine, astfel, nu un arbitru imparțial, ci o bâtă împotriva opozanților incomozi.

Dacă ar fi să reducem tot rechizitoriul Parchetului la esență, acuzația centrală împotriva lui Călin Georgescu este aceasta, complicitate la tentativă de comitere a unor acțiuni împotriva ordinii constituționale. Pe hârtie, formula sună grav, chiar apocaliptic. În realitate, însă, atunci când citim actul de acuzare, ne dăm seama că noțiunea de „complicitate” este interpretată în cel mai arbitrar mod posibil.

Art. 48 din Codul penal e clar: complice este cel care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte penale. Cu alte cuvinte, trebuie să existe o acțiune concretă (ajutor, furnizare de resurse, logistică, informații esențiale), intenția directă de a sprijini infracțiunea.

În rechizitoriu, ajutorul lui Georgescu ar fi constat în participarea la o întâlnire cu Horațiu Potra, într-un centru de echitație, menționarea, într-o conversație, că va da „un îndemn susținătorilor” să protesteze și declarații televizate la Realitatea Plus, unde a criticat anularea alegerilor și a lansat avertismente alarmiste. Atât. Nicio armă, niciun ban, niciun plan logistic, nicio dovadă de implicare materială.

Așadar, Parchetul nu aduce probe de ajutor concret, ci transformă libertatea de asociere și libertatea de exprimare în acte de complicitate. Faptul că un politician discută cu un cetățean revoltat sau că își exprimă public o poziție nu poate fi echivalat cu sprijinirea unei acțiuni violente. Dacă acceptăm logica Parchetului, atunci oricine se întâlnește cu un protestatar radical devine automat „complice”. Oricine face o declarație politică în favoarea unei manifestații contestatare riscă să fie inculpat pentru „înlesnirea unei lovituri de stat”.

Acesta nu mai este un dosar împotriva unui singur om. Este un precedent. Dacă opinia critică și asocierea politică devin probe de complicitate, atunci orice opoziție reală poate fi anihilată prin justiție. Se instaurează un climat de frică, unde libertatea de a gândi și de a vorbi este condiționată de voința procurorilor.

Complicitatea lui Călin Georgescu nu există în fapte. Ea există doar în imaginația Parchetului, care a răstălmăcit dispozițiile legale pentru a transforma un adversar politic într-un infractor. În lipsa unui ajutor concret, rechizitoriul nu are bază juridică, ci doar o misiune, compromiterea publică a unui candidat incomod.

În rechizitoriul Parchetului, se invocă „tentativa de lovitură de stat” ca argument central împotriva lui Călin Georgescu. Totuși, o privire atentă asupra art. 32 alin. 2 Cod penal arată că această acuzație este, în termeni juridici, imposibil de susținut.

Articolul 32 alin. 2 stabilește clar: „Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea”. Cu alte cuvinte, dacă planul era nerealizabil sau insuficient pregătit pentru a produce efectul scontat, legea respinge ideea de tentativă.

În cazul Georgescu, „grupul de intervenție” invocat de procurori număra doar 21 de persoane, cu câteva petarde și arme albe. Planul lor, potrivit rechizitoriului, ar fi fost să „schimbe ordinea constituțională” a României. Este evident că, din punct de vedere practic, un astfel de grup nu putea realiza un asemenea obiectiv. Mai mult, acțiunile presupuse au fost oprite înainte să înceapă, nu au avut loc violențe, nici ocuparea de instituții, nici alt act concret care să poată fi catalogat drept lovitură de stat.

Astfel, conform art. 32 alin. 2 Cod penal, ne aflăm exact în situația unei „tentative imposibile”, planul, atât de slab conceput, nu putea să ducă la schimbarea ordinii constituționale. Nicio acțiune materială a lui Georgescu nu putea contribui la realizarea obiectivului presupus.

Acuzarea de tentativă împotriva ordinii constituționale se bazează pe intenții vagi și presupuneri, nu pe fapte realizabile. În termeni juridici, cazul Georgescu se înscrie clar în categoria „tentativelor imposibile”, ceea ce ar trebui să ducă la respingerea acuzației de la bun început.

Art. 397 alin. 2 Cod penal pedepsește „întreprinderea de acțiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor, săvârșite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituționale ori al împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea națională”. Legea cere elemente constitutive cum ar fi acțiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor, fapte comise de mai multe persoane împreună, scopul de a răsturna ordinea constituțională sau de a împiedica funcționarea puterii statului sau punerea în pericol a securității naționale.

Dar Parchetul îl plasează pe Georgescu în centrul unui plan subversiv. Totuși, faptele concrete care i-ar fi fost imputabile lipsesc cu desăvârșire. Nu a participat la grupul Potra sau la orice acțiune fizică. Nu a fost prins cu arme, explozibili sau resurse care ar fi putut fi folosite într-o lovitură de stat. Tot ce i se reproșează se reduce la declarații publice și întâlniri, interpretate ca „încurajarea rezoluției infracționale”.

Fără violență, fără arme, fără ordine sau logistică, elementul material al infracțiunii nu există. Georgescu nu a comis niciun act direct care să poată fi catalogat ca „acțiune împotriva ordinii constituționale”.

Dosarul confundă expresia politică cu acțiunea criminală. Critica deciziilor instituțiilor statului, exprimarea unor opinii alarmiste sau participarea la întâlniri de discuție nu sunt infracțiuni. Transformarea discursului în vinovăție materială constituie un precedent extrem de periculos pentru libertatea de exprimare și activitatea politică.

Acuzația de „acțiuni împotriva ordinii constituționale” împotriva lui Georgescu este nulă în esență, deoarece nu există elementul material necesar. Rechizitoriul nu prezintă niciun act concret care să fi pus în pericol securitatea națională sau integritatea statului, reducând acuzația la o vânătoare de opinii incomode pentru sistem.

Un alt pilon central al rechizitoriului Parchetului îl constituie acuzația că Georgescu ar fi răspândit „informații false” privind riscuri de război și contestarea deciziilor CCR, conform art. 404 Cod penal. La prima vedere, formularea poate părea gravă, dar o analiză atentă arată că dosarul ridică mai multe probleme fundamentale.

Art. 404 Cod penal incriminează comunicarea de informații false care pot produce un pericol concret și iminent pentru securitatea națională. Pentru ca fapta să fie infracțiune, trebuie demonstrată falsitatea reală a informației, conștientizarea de către autor a falsității și legătura directă între comunicarea informației și un pericol real asupra securității.

Parchetul susține că Georgescu ar fi afirmat că România riscă să fie atrasă într-un război sau că alegerile trebuie continuate după decizia CCR. În realitate declarațiile lui Georgescu sunt opinii politice, chiar dacă alarmiste. Nu există nicio dovadă că aceste afirmații au generat efecte reale asupra securității naționale și faptul că o persoană consideră că o situație poate fi periculoasă nu înseamnă că provoacă efectiv acel pericol.

Rechizitoriul transformă opinia politică în infracțiune. Constituția și jurisprudența CEDO protejează dreptul la exprimarea opiniilor, chiar controversate, mai ales în context electoral sau politic. Dacă simpla exprimare a unor păreri alarmiste devine delict penal, orice dezbatere politică devine riscantă. Practic, dosarul nu mai vizează fapte, ci cenzurează discursul incomod.

Acuzația de „informații false” împotriva lui Georgescu nu se susține juridic. Nu există dovada unui pericol concret pentru securitatea națională, nici a unei intenții reale de a provoca acest pericol. Dosarul pedepsește opiniile, nu faptele, consolidând caracterul abuziv și politic al anchetei.

O bună parte din rechizitoriu este dedicată presupuselor legături ale lui Călin Georgescu cu rețele online cu IP-uri din Rusia, site-uri doppelganger și reclame de tip MGID sau AdNow. În narativul Parchetului, aceste conexiuni sugerează că Georgescu ar fi participat la o campanie de influență externă. Analiza atentă arată însă că această acuzație se bazează mai mult pe convergență de mesaje decât pe probe concrete. Nu există dovezi că Georgescu a creat, finanțat sau administrat aceste rețele. Nu se arată că ar fi dat directive pentru diseminarea mesajelor. Nu se demonstrează că mesajele sau conturile erau sub autoritatea lui Georgescu.

Acuzarea pe baza simplului fapt că mesajele sale politice coincid cu tematici sau narative externe este o formă de „vinovăție prin asociere”. Aceasta este o practică specifică regimurilor autoritare, nu unui stat de drept care respectă prezumția de nevinovăție.

Rechizitoriul invocă și utilizarea de conținut generat de AI pentru manipularea opiniei publice. În domeniul tehnic, atribuirea exactă a unui fișier AI unei persoane este extrem de dificilă și contestabilă în instanță. Fără expertize independente și lanț de custodie clar, probele tehnice pot fi invalidate.

Legăturile presupuse cu propaganda externă nu pot fi folosite pentru a demonstra vinovăția lui Georgescu. Așa-numitul „plan rusesc” este construit pe asocieri circumstanțiale, nu pe fapte. În realitate, dosarul devine o unealtă de intimidare a unui politician incomod, sub masca protecției securității naționale.

Cazul Călin Georgescu nu este doar un dosar penal obișnuit. Analizând fiecare episod al rechizitoriului, devine clar că ne aflăm în fața unui proces cu tentă politică, construit mai mult pe speculații și interpretări decât pe fapte concrete.

Complicitatea inventată pe participarea la întâlniri sau exprimarea opiniilor politice nu constituie ajutor concret pentru vreo infracțiune. Tentativa este imposibilă deoarece grupul invocat de procurori nu avea resurse sau planuri realiste de a răsturna ordinea constituțională. Absența acțiunilor violente ne arată că Georgescu nu a comis niciun act material care să afecteze securitatea națională. Informațiile false prin declarațiile sale politice, chiar dacă alarmiste, nu au generat niciun pericol concret și sunt protejate de libertatea de exprimare. Vinovăția prin asociere cu rețelele online cu IP-uri străine sau conținut AI nu sunt probe directe împotriva lui Georgescu.

În context electoral și politic, rechizitoriul funcționează ca un instrument de neutralizare a unui candidat incomod. Transformarea libertății de exprimare, a opiniilor politice și a întâlnirilor obișnuite într-un caz penal are efect intimidant asupra tuturor actorilor civici și politici.

Procesul împotriva lui Călin Georgescu nu urmărește aplicarea legii, ci controlul și intimidarea prin instrumente judiciare. Analizând fiecare punct al rechizitoriului, complicitate, tentativă, acțiuni violente, informații false și conexiuni externe, devine evident că acuzațiile se bazează pe speculații, asociere circumstanțială și interpretări forțate. În loc să protejeze Constituția, dosarul pedepsește libertatea de gândire și exprimare, transformând justiția într-o armă politică împotriva celor incomozi.

Cazul Georgescu ridică semne de întrebare grave despre independența justiției și respectarea principiilor constituționale. Dacă discursul politic poate fi catalogat drept tentativă de lovitură de stat, atunci opoziția reală devine un risc penal. Justiția, în loc să fie scutul cetățeanului, devine armă împotriva lui.