4 October 2026

"In mintea stramba si lucrul drept se stramba"
- Sfantul Arsenie Boca

MILIȚIA GÂNDIRII PERSECUTĂ INFLUENCERII – Dr. Ioana „Vitamina” Iordăchescu a atacat la CAB Decizia 116/2026 prin care CNA introduce numeroase obligații birocratice pentru influencerii cu peste 100.000 urmăritori, sub amenințarea unor amenzi de până la 100.000 lei. Medicul acuză că decizia adaugă la Legea audiovizualului 504/2002, introducând de facto cenzura: „Condiționează comunicarea publică de furnizarea unor date personale, de înscrierea într-o listă publică... Efect descurajant”

Scris de: Valentin BUSUIOC | pdf | print

4 October 2026 13:23
Vizualizari: 241

Consiliul Național al Audiovizualului este acuzat de noi abuzuri față de internauți. De data aceasta, „Miliția Gândirii” a introdus numeroase obligații birocratice pentru vloggerii cu peste 100.00 de urmăritori, în caz contrar amenințându-i cu amenzi între 5.000 și 100.000 de lei. 



Este vorba despre obligativitatea depunerii la CNA a datelor personale și fiscale, precum și a înscrierii într-o listă publică a furnizorilor „de servicii media audiovizuale la cerere”.

Măsurile sunt conţinute în Decizia nr. 116 din 24 februarie 2026 „privind procedura de licențiere, de autorizare și de notificare a serviciilor media audiovizuale”. CNA a adoptat această decizie sub pretextul implementării Directivei UE 2015/1535 „referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale”.

Problema este că asemenea măsuri, prin caracterul disproporționat și intruziv al obligațiilor, introduc de facto cenzura împotriva influencerilor – cenzură interzisă explicit de art. 30 alin. 2 din Constituția României, acuză doctorița Ioana Iordăchescu (foto 1), fostă Ciorteanu, cunoscută pe Internet ca „Ioana Vitamina” – medic de familie (vezi facsimil). Vloggerița a avut probleme cu CNA, „Miliția Gândirii” dictând platformelor video să-i elimine numeroase filmări în care promova suplimente alimentare.

Lumea Justiției prezintă acțiunea introdusă luna trecută la Curtea de Apel București, prin care Ioana Iordăchescu – asistată de către avocatul Alexandru Dumitrescu (foto 2) – cere anularea Deciziei CNA 116/2026. Motivele țin în primul rând de intruziunea în libertatea de exprimare a creatorilor de conținut (sub pretextul protejării minorilor care folosesc Internetul), în condițiile în care – argumentează doctorița – există suficiente mecanisme prin care platformele (YouTube, Facebook, Instagram, TikTok etc.) pot modera materialele video, eliminându-le pe cele problematice.

În al doilea rând, este vorba despre neclaritatea textului deciziei și – mai mult – despre faptul că ea adaugă la Legea audiovizualului nr. 504/2002.

 

Problema ar putea ajunge până la CJUE

 

În al treilea rând, Ioana Iordăchescu și avocatul Alexandru Dumitrescu explică faptul că CNA nu a respectat procedura de transparență decizională (mai exact, consultarea publică) și a indus în eroare Comisia Europeană în corespondența ținută cu executivul comunitar cu privire la ceea ce avea să devină Decizia 116/2026.

De altfel, în ceea ce privește aceste două argumente, Iordăchescu și Dumitrescu cer CAB să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare:

„Art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Directiva (UE) 2015/1535 trebuie interpretate în sensul că se opun ca organul colegial al unei autorități naționale să voteze forma finală a unui text care conține reguli privind serviciile societății informaționale înainte de comunicarea proiectului către Comisie și, prin urmare, înainte de expirarea perioadei de amânare, chiar dacă semnarea și publicarea textului intervin după expirarea acestei perioade?”

 

Prezentăm cel mai important fragment din acțiunea depusă la Curtea de Apel București:

 

„Situația de fapt

1. Reclamantele și modelul lor economic. Reclamanta persoană fizică desfășoară o activitate continuă de educație medicală și comunicare publică prin canalele „Dr. Ioana” / „Dr. Ioana Vitamina” de pe YouTube, Facebook, Instagram și TikTok. Audiența sa depășește 100.000 de urmăritori.

Quantisoma Nexus S.R.L., al cărei administrator este reclamanta persoană fizică, este titularul contractual al proiectului educațional și de comunicare publică „Ioana Vitamina” (Anexele 10 și 11).

Reclamanta persoană fizică nu obține venituri din monetizarea conținutului de către platformele pe care îl publică; platformele sunt canale de distribuire, nu sursă de venit. Activitatea economică asociată proiectului se desfășoară prin contracte de colaborare încheiate de Quantisoma cu producători și alți operatori privați care finanțează proiecte de educație medicală, comunicare publică și responsabilitate socială; un exemplu documentat este Contractul de colaborare nr. 18/25.02.2026 (Anexa 11). Reclamantele nu recunosc că asemenea colaborări ar constitui, prin ele însele, „obținere de bani, produse, servicii sau beneficiu” în sensul art. 36 lit. e) din Decizie ori activitate „cu caracter comercial” în sensul art. 33 lit. a); tocmai lipsa de claritate a acestor noțiuni face obiectul criticilor de mai jos.

2. Regimul instituit prin Decizie pentru utilizatorii platformelor. Decizia are 53 de articole și 5 anexe. Titlul II, Capitolul III (art. 33-47), art. 48 alin. (2), art. 49, art. 50 alin. (2) și Anexa nr. 5 instituie un regim de notificare pentru persoanele care „difuzează servicii media audiovizuale la cerere prin intermediul unei platforme de partajare a materialelor video”. Obligația de a notifica apare „în momentul întrunirii criteriilor” de la art. 33 și al îndeplinirii condițiilor de la art. 36 (art. 37): un număr de minimum 100.000 de urmăritori sau abonați „prin intermediul unei platforme [...] sau cumulat cu alte platforme” (lit. c), cel puțin 24 de materiale în ultimele 12 luni (lit. d) și obținerea de „bani, produse, servicii” ori realizarea, „pentru sine sau pentru un terț”, a unui „beneficiu” (lit. e). Notificarea însoțită de documente, printre care, pentru persoana fizică, „declarația unică privind veniturile obținute [...] din postări” (art. 38 alin. (2) lit. c), este verificată administrativ, poate fi respinsă pentru documentație incompletă (art. 39 și art. 27 alin. (8) și (10)) și este considerată „legal realizată numai” dacă sunt îndeplinite toate cerințele (art. 28 alin. (1)), caz în care CNA eliberează un aviz care „conferă [...] calitatea de furnizor de servicii media audiovizuale la cerere”. Nerespectarea Deciziei se sancționează potrivit art. 90 și art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 (art. 49); termenul de notificare pentru persoanele deja încadrabile este de 60 de zile de la intrarea în vigoare (art. 50 alin. (2)).

3. Cronologia adoptării.

- 01.04.2025: CNA publică spre consultare proiectul de decizie, cu termen pentru observații până la 15.05.2025; proiectul prevede un prag de minimum 500.000 de urmăritori sau abonați ai canalului;

- 16.02.2026: Se publică ordinea de zi a ședințelor din 17-18.02.2026 (pct. VII: proiectul de decizie);

- 17-18.02.2026: Sunt discutate „amendamentele la proiectul de decizie”; se consemnează că „în ședința de marți 24 februarie se va da votul pe forma finală a acestui proiect”;

- 23.02.2026: Se publică ordinea de zi a ședințelor din 24-25.02.2026 (pct. I: proiectul de decizie, cu mențiunea „VOT”);

- 24.02.2026: Consiliul „a aprobat în unanimitate” proiectul; actul poartă data de 24.02.2026 și nr. 116;

- 11.03.2026: Comisia Europeană primește notificarea TRIS 2026/0125/RO, intitulată „Draft decision on the licensing, authorisation and notification procedure for audiovisual media services”; perioada de statu-quo se încheie la 12.06.2026;

- 27.03.2026: Comisia cere informații suplimentare (5 întrebări, inclusiv privind consecințele neconformării și dacă înregistrarea este condiție pentru furnizarea serviciului);

- 09.04.2026: CNA răspunde prin punctul de contact național; răspunsul nu menționează nicio modificare a textului;

- 12.06. – 30.09.2026: Ordinile de zi și extrasele publice ale proceselor-verbale ale ședințelor CNA nu conțin niciun punct privind readoptarea, confirmarea sau modificarea Deciziei;

- 28.08.2026: Decizia se publică în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 718;

- 02.09.2026: Comunicat CNA: Decizia a fost „adoptată la 24 februarie 2026”;

- 27.09.2026: Intrarea în vigoare, la 30 de zile de la publicare (art. 52).

Pragul de 100.000 de urmăritori și cumularea audiențelor de pe mai multe platforme figurează deja în textul comunicat Comisiei la 11.03.2026 (art. 36 lit. c) din versiunea publicată în baza TRIS). Modificarea față de proiectul consultat a intervenit, așadar, între consultarea publică și votul din 24.02.2026; documentele publicate de CNA însele indică o versiune „amendamente adoptate 17-18.02, adoptare 24.02” (Anexa 2).

4. Intervențiile anterioare ale CNA față de reclamante. Prin Deciziile nr. 465-468 din 21.07.2026, CNA a dispus împotriva platformelor Facebook, TikTok, Instagram și YouTube ordine de a acționa împotriva unor materiale ale utilizatorilor „Dr. Ioana Vitamina” / „Dr. Ioana”, pentru încălcarea art. 153 alin. (2) din Codul audiovizualului. Aceste acte sunt contestate într-un dosar distinct (nr. 5295/2/2026 al Curții de Apel București) și nu fac obiectul prezentei cereri; îi invocăm numai ca dovadă a raportului concret dintre reclamante și CNA. În întâmpinarea din 17.09.2026 depusă în acel dosar, CNA califică colaborarea reclamantelor cu partenerul lor contractual drept „promovare și susținere” a produselor acestuia (Anexa 12). Aceeași autoritate care a interpretat deja raporturile comerciale ale reclamantelor ca pe o comunicare comercială este cea căreia Decizia îi atribuie acum controlul direct asupra statutului lor de „furnizor”. (…)

 

Motivele de nelegalitate

 

Ordinea motivelor. Motivele sunt ordonate după capacitatea lor de a conduce singure la admiterea cererii. Motivul I poate justifica singur, în ipoteza descrisă la pct. I.4, anularea integrală și, în orice ipoteză, anularea regimului utilizatorilor platformelor. Motivele III (competență, regimul avizului, criterii, documentare) și IV (calitatea normei și libertatea de exprimare) sunt motive de fond, independente între ele, care susțin capetele 2 și 3 din petit. Motivul II (transparența decizională) susține anularea parțială și, în măsura în care probele din dosarul administrativ o confirmă, pe cea integrală. Motivul V este subsidiar. Fiecare motiv urmează schema „normă, obligație, conduita autorității, încălcare, vătămare, consecință”, iar apărările previzibile ale pârâtului sunt tratate în cuprinsul motivului.

 

Motivul I. Adoptarea Deciziei cu încălcarea art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Directiva (UE) 2015/1535 și a art. 15 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 (motiv principal)

I.1. Obligația și consecința ei în dreptul Uniunii. Art. 5 alin. (1) din Directiva (UE) 2015/1535 (JOUE L 241, 17.09.2015) obligă statele membre să comunice Comisiei „imediat” orice proiect de reglementare tehnică, iar art. 6 alin. (1) le obligă să amâne adoptarea proiectului pentru trei luni de la data primirii comunicării de către Comisie. Potrivit art. 1 alin. (1) lit. g), proiectul de reglementare tehnică este textul formulat în vederea adoptării sale ca reglementare tehnică, aflat într-un stadiu de pregătire în care pot fi încă aduse modificări substanțiale. Reglementarea tehnică cuprinde, potrivit art. 1 alin. (1) lit. f), regulile privind serviciile societății informaționale, adică cerințele cu caracter general privind accesul la activitățile de servicii și exercitarea lor, care vizează în mod specific aceste servicii (art. 1 alin. (1) lit. e)), împreună cu dispozițiile administrative aplicabile, a căror respectare este obligatorie, de drept sau de fapt, pentru furnizarea unui serviciu sau stabilirea unui operator de servicii.

Curtea de Justiție a stabilit că obligațiile de comunicare și de amânare sunt precise, că încălcarea lor este un viciu de procedură substanțial, că particularii se pot prevala de ele în fața instanței naționale și că aceasta trebuie să refuze aplicarea reglementării tehnice adoptate cu încălcarea lor, fără ca o dispoziție expresă în acest sens să fie necesară: CIA Security International (C-194/94, 30 aprilie 1996, pct. 44, 48, 54 și dispozitivul pct. 2), Unilever Italia (C-443/98, 26 septembrie 2000, privind regula adoptată în perioada de amânare) și Lidl Italia (C-303/04, 8 septembrie 2005, pct. 23, într-un litigiu între un particular și o autoritate). Hotărârea Papier Mettler Italia (C-86/22, 21 decembrie 2023), pronunțată cu privire la art. 8 și 9 din Directiva 98/34, predecesoarele art. 5 și 6 din directiva actuală, este cea mai apropiată de speță. Curtea a reținut că un act comunicat Comisiei cu șase zile înainte de adoptare, într-o versiune finală în care nu mai puteau fi aduse modificări substanțiale, nu a fost comunicat ca „proiect” și a fost adoptat cu încălcarea obligației de amânare, și a înlăturat argumentul potrivit căruia condiționarea intrării în vigoare de finalizarea procedurii ar fi salvat actul (pct. 44-52).

I.2. Decizia conține reglementări tehnice. Regimul utilizatorilor platformelor (art. 33-47, art. 48 alin. (2), art. 50 alin. (2) și anexa nr. 5 la Decizie) este o regulă privind serviciile societății informaționale în sensul art. 1 alin. (1) lit. e) din directivă. El vizează explicit și țintit servicii prestate la distanță, prin rețele de comunicații electronice și la cererea individuală a destinatarului, oferite prin platforme de partajare a materialelor video (art. 33 lit. c) și e)); stabilește condițiile în care activitatea este supusă notificării și avizării (art. 36-38); impune obligații pe durata furnizării, precum informațiile de contact afișate pe canal (art. 42), comunicarea modificărilor în 30 de zile (art. 43) și declararea tematicii și a persoanelor responsabile de conținut prin formularul din anexa nr. 5 la Decizie; și este obligatoriu, de drept, sub sancțiunea prevăzută la art. 49. Aceeași natură o au dispozițiile Capitolului I din Titlul II (art. 27-32), aplicabile utilizatorilor prin art. 39 și art. 45 alin. (2). Directiva nu se aplică serviciilor de radiodifuziune și de televiziune (art. 1 alin. (2)), astfel că Titlul I (licențierea serviciilor de programe) rămâne în afara acestui motiv, ceea ce explică structura petitului.

Pârâtul nu poate contesta această calificare. El a notificat proiectul prin procedura TRIS (notificarea 2026/0125/RO, intitulată „Draft decision on the licensing, authorisation and notification procedure for audiovisual media services”), a răspuns la 09.04.2026 întrebărilor Comisiei privind chiar art. 33 și înregistrarea utilizatorilor platformelor și a înscris în art. 53 din Decizie declarația că „reglementările tehnice cuprinse în prezenta decizie respectă procedura de notificare prevăzută de Directiva (UE) 2015/1535”. Aplicabilitatea directivei este obiectivă, dar autoritatea care a declarat-o aplicabilă nu poate invoca ulterior inaplicabilitatea ei pentru a evita consecința încălcării propriei proceduri.

Apărarea previzibilă a pârâtului se sprijină pe hotărârea Ince (C-336/14), în care Curtea a distins între dispozițiile care vizează în mod specific serviciile oferite online, calificate ca reguli privind serviciile, și dispozițiile care supun în general o activitate unei autorizări prealabile, care nu sunt reglementări tehnice. Distincția nu profită pârâtului: decizia nu instituie o condiție generală de acces într-un domeniu de activitate, ci un regim aplicabil exclusiv canalelor oferite prin platforme de partajare a materialelor video, definite prin caracteristicile lor online (art. 33), cu obligații care privesc exercitarea, și nu doar începerea activității.

I.3. Adoptarea a avut loc la 24.02.2026, înainte de comunicarea către Comisie. Din înscrisurile pârâtului rezultă următoarea succesiune (v. și cronologia din secțiunea „Situația de fapt”). La ședințele din 17-18.02.2026 au fost discutate „amendamentele la proiectul de decizie” și s-a consemnat că „în ședința de marți 24 februarie se va da votul pe forma finală a acestui proiect” (Anexa 3). Ordinea de zi a ședinței din 24-25.02.2026 a înscris proiectul la punctul I, cu mențiunea „VOT”, iar procesul-verbal consemnează că Consiliul „a aprobat în unanimitate” proiectul (Anexa 4). Decizia poartă data de 24.02.2026 și numărul 116, iar comunicatul pârâtului din 02.09.2026 afirmă că ea a fost „adoptată la 24 februarie 2026” (Anexa 6). Comisia Europeană a primit notificarea la 11.03.2026, adică la 15 zile după vot, iar perioada de statu-quo s-a încheiat, potrivit fișei TRIS, la 12.06.2026 (Anexa 5). Din ordinile de zi și din extrasele publice ale ședințelor Consiliului dintre 12.06.2026 și 30.09.2026 nu rezultă nicio deliberare privind readoptarea, confirmarea sau modificarea Deciziei (Anexa 7). Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial la 28.08.2026, cu semnătura vicepreședintelui Consiliului.

I.4. Apărarea pârâtului și dilema în care se află. Pârâtul va susține, previzibil, că votul din 24.02.2026 a fost doar aprobarea proiectului în vederea notificării, iar „adoptarea” în sensul art. 6 alin. (1) coincide cu semnarea și publicarea, ulterioare datei de 12.06.2026. Susținerea nu poate fi primită, din patru motive.

Primul: propriile acte ale pârâtului califică votul drept adoptare. Votul a fost anunțat ca vot „pe forma finală”, Decizia poartă data și numărul atribuite la vot, iar comunicatul din 02.09.2026 o descrie ca „adoptată la 24 februarie 2026”. Un text votat în formă finală nu mai este un text aflat într-un stadiu în care pot fi încă aduse modificări substanțiale (art. 1 alin. (1) lit. g) din directivă), iar comunicarea lui nu este comunicarea unui „proiect”, astfel cum a reținut Curtea în cauza Papier Mettler Italia.

Al doilea: fiecare act se adoptă de organul competent, în forma legală. Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, Consiliul emite deciziile în prezența a cel puțin 8 membri și cu votul a cel puțin 6 membri; ședințele sunt publice (alin. (2)), votul este deschis (alin. (3)) și fiecare vot este motivat (alin. (4)). Semnătura vicepreședintelui nu este adoptare. Dacă textul publicat nu a fost adoptat la 24.02.2026, el nu a fost adoptat niciodată de organul competent, deoarece nu există nicio deliberare ulterioară (Anexa 7). O eventuală împuternicire internă de a semna decizii deja adoptate nu poate acoperi lipsa adoptării unui text care ar fi rămas, potrivit propriei apărări a pârâtului, neadoptat până la expirarea perioadei de amânare.

Al treilea: în procedura TRIS, pârâtul a prezentat textul ca pe un proiect. La 09.04.2026 a răspuns Comisiei, prin punctul de contact național, la întrebările privind „proiectul notificat”, fără să arate că Decizia fusese deja votată în formă finală și fără să indice că textul ar mai fi putut fi modificat în urma răspunsului (Anexa 5). Perioada de amânare există pentru ca Comisia și celelalte state membre să examineze textul, iar autoritatea notificatoare să țină seama de observații. O autoritate care a votat deja forma finală nu mai poate ține seama de observații fără o nouă deliberare, iar o asemenea deliberare nu a avut loc.

Al patrulea: lipsa observațiilor Comisiei sau ale altor state nu vindecă încălcarea. Obligația de amânare este obiectivă și nu depinde de rezultatul examinării. În cauza Papier Mettler Italia Curtea a înlăturat argumentul potrivit căruia condiționarea intrării în vigoare de finalizarea procedurii ar salva actul adoptat înainte de expirarea perioadei (pct. 51); cu atât mai puțin poate salva actul o publicare tardivă a unui text votat înainte de comunicare.

Rezultă o dilemă pe care pârâtul nu o poate evita. Dacă 24.02.2026 este data adoptării, Decizia a fost adoptată cu 15 zile înainte de comunicarea proiectului și înainte de expirarea perioadei de amânare, cu încălcarea art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din directivă în privința reglementărilor sale tehnice, adică cel puțin a regimului serviciilor media la cerere din Titlul II și, în special, a Capitolului III. Dacă 24.02.2026 nu este data adoptării, Decizia publicată nu a fost adoptată de Consiliu în condițiile art. 15 alin. (1)-(4) din Legea nr. 504/2002, iar viciul afectează actul în ansamblu, inclusiv Titlul I, care nu intră sub incidența directivei. În ambele ipoteze Decizia nu poate fi menținută în forma publicată; în a doua, nu poate fi menținută deloc.

I.5. Consecința juridică și remediul. Potrivit jurisprudenței citate, consecința încălcării este inaplicabilitatea reglementării tehnice față de particulari, fără ca directiva să trebuiască să prevadă expres această sancțiune (CIA Security International, pct. 48). Dreptul intern oferă calea procesuală adecvată pentru actele normative: prevederile tratatelor și celelalte reglementări obligatorii ale Uniunii au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne (art. 148 alin. (2) din Constituție), iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din aderare (art. 148 alin. (4)). Un act administrativ normativ adoptat cu încălcarea unei norme de rang superior este nelegal, iar instanța de contencios administrativ îl poate anula în tot sau în parte (art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004). Anularea este soluția potrivită unui act cu efecte generale, pentru că altfel fiecare destinatar ar trebui să își apere separat statutul, sub amenințarea sancțiunii. Aceeași concluzie a fost trasă de instanța administrativă supremă a Franței, care a anulat, în contencios de excès de pouvoir, un decret adoptat înainte de expirarea perioadei de amânare, reținând un viciu substanțial de procedură (Conseil d’État, 8 noiembrie 2024, nr. 475669; citat cu titlu comparativ). Dacă instanța ar aprecia că numai inaplicabilitatea rezultă din dreptul Uniunii, solicităm, în subsidiar de gradul al treilea, constatarea inopozabilității dispozițiilor vizate față de reclamante (petitul 4). Reclamantele sunt destinatare directe ale regimului adoptat cu încălcarea directivei (v. „Admisibilitatea cererii”, pct. 3), adică exact categoria de particulari în favoarea cărora Curtea recunoaște invocabilitatea obligațiilor de comunicare și de amânare.

I.6. Întrebarea preliminară (condiționată). Nu am identificat o hotărâre a Curții care să definească momentul „adoptării” în sensul art. 6 alin. (1) atunci când votul organului colegial, semnarea și publicarea actului intervin la date diferite. Dacă instanța apreciază că răspunsul nu rezultă cu evidență din jurisprudența citată, solicităm sesizarea Curții de Justiție în temeiul art. 267 alin. (2) TFUE, cu următoarea întrebare: „Art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Directiva (UE) 2015/1535 trebuie interpretate în sensul că se opun ca organul colegial al unei autorități naționale să voteze forma finală a unui text care conține reguli privind serviciile societății informaționale înainte de comunicarea proiectului către Comisie și, prin urmare, înainte de expirarea perioadei de amânare, chiar dacă semnarea și publicarea textului intervin după expirarea acestei perioade?”

Motivul II. Încălcarea Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională (motiv de sine stătător; întinderea anulării depinde de dosarul administrativ)

II.1. Norma. Legea nr. 52/2003 stabilește regulile procedurale minimale ale transparenței decizionale pentru autoritățile administrației publice centrale, între care și autoritățile administrative autonome (art. 1 alin. (1) și art. 4 lit. a)); CNA este autoritate publică autonomă (art. 10 alin. (1) din Legea nr. 504/2002). Decizia este act normativ în sensul art. 3 lit. a) din lege: act emis de o autoritate publică, cu aplicabilitate generală. Legea impune anunțarea elaborării proiectului, cu textul complet, nota de fundamentare, expunerea de motive și, după caz, studiul de impact, și cu un termen de cel puțin 10 zile calendaristice pentru observații (art. 7 alin. (2) și (4)); consemnarea observațiilor într-un registru (alin. (5)); definitivarea proiectului pe baza observațiilor și propunerilor formulate (alin. (8)); analizarea recomandărilor (alin. (12)) și justificarea în scris a nepreluării celor formulate în scris (art. 12 alin. (3)); anunțarea ședințelor publice cu cel puțin 3 zile înainte de desfășurare, cu indicarea datei, orei, locului și ordinii de zi (art. 8 alin. (1) lit. a) și c)); minuta ședinței, cu votul fiecărui membru (art. 11). Ședințele Consiliului sunt publice (art. 15 alin. (2) din Legea nr. 504/2002).

II.2. Încălcările

(a) Anunțarea ședințelor în care s-a stabilit conținutul final. Ordinea de zi a ședințelor din 17-18.02.2026, în care au fost discutate amendamentele, a fost publicată la 16.02.2026; ordinea de zi a ședinței din 24-25.02.2026, în care s-a votat forma finală, a fost publicată la 23.02.2026 (Anexele 3 și 4). În ambele cazuri anunțul a precedat ședința cu o singură zi, față de minimul de 3 zile prevăzut de art. 8 alin. (1) lit. a). Cum anunțul trebuie să conțină ordinea de zi (art. 8 alin. (1) lit. c)), ordinea de zi publicată este chiar anunțul; o programare generală a ședințelor săptămânale nu îl poate înlocui. Caracterul public al ședințelor nu înlătură obligația, deoarece publicitatea are sens numai dacă persoanele interesate pot afla din timp ce se dezbate și pot pregăti participarea. Încălcarea rezultă din înscrisurile pârâtului și nu depinde de dosarul administrativ. Ea privește ședințele în care a fost finalizat întregul act.

(b) Modificarea substanțială a proiectului fără o nouă consultare. Proiectul supus consultării publice la 01.04.2025 prevedea un prag de minimum 500.000 de urmăritori ai canalului, iar termenul pentru observații s-a încheiat la 15.05.2025 (Anexa 2). Forma votată la 24.02.2026 prevede 100.000 de urmăritori sau abonați, cu posibilitatea cumulării între platforme (art. 36 lit. c)); modificarea a fost adoptată în ședințele din 17-18.02.2026, la aproximativ nouă luni de la încheierea consultării.

Pragul și cumularea determină cine este destinatar al regimului: ele redefinesc sfera destinatarilor, adică chiar obiectul consultării. Scopul legii este participarea activă a cetățenilor la elaborarea actelor normative (art. 1 alin. (2) lit. b) și art. 2 lit. c)). O consultare purtată asupra unui text care viza canalele cu peste 500.000 de urmăritori nu i-a pus pe creatorii cu audiențe cuprinse între 100.000 și 500.000, nici pe cei cu audiențe repartizate pe mai multe platforme, în situația de a-și exprima poziția. Art. 7 alin. (8) presupune că proiectul este definitivat pe baza observațiilor formulate în consultare, iar art. 7 alin. (10) lit. d) asigură accesul la „versiunile îmbunătățite” ale proiectului; textele privesc îmbunătățirile rezultate din consultare, nu redefinirea destinatarilor din inițiativa autorității. Dacă modificarea a rezultat dintr-o observație, registrul (art. 7 alin. (5)) și justificarea (art. 12 alin. (3)) trebuie să existe, iar pârâtul le poate depune; dacă nu, autoritatea a introdus, fără consultare, cea mai însemnată modificare a proiectului. Reclamantele au intrat astfel în sfera regimului într-un mod pe care textul consultat nu îl anunța.

(c) Formalitățile ale căror îndeplinire nu rezultă din actele publice. Din extrasul public al procesului-verbal din 24.02.2026 rezultă numai că Consiliul „a aprobat în unanimitate”, fără votul fiecărui membru (art. 11) și fără motivarea votului (v. motivul V). Registrul observațiilor, justificările nepreluării recomandărilor și raportul de transparență nu au fost publicate; pârâtul urmează să le depună în condițiile art. 13 din Legea nr. 554/2004 (secțiunea „Probe”).

II.3. Apărarea pârâtului. Pârâtul va susține că proiectul a fost consultat la 01.04.2025, cu respectarea termenului de observații, și că modificările ulterioare sunt firești în procesul de elaborare. Legea nu interzice modificările, dar nu poate fi înțeleasă ca permițând golirea consultării prin schimbarea, după încheierea ei, a criteriului care delimitează destinatarii (supra, II.2 lit. b)). Nici excepția de urgență din art. 7 alin. (13) nu a fost invocată, iar ea privește, oricum, numai termenul din alin. (2). Cât privește anunțarea ședințelor, ședințele săptămânale nu suplinesc anunțul cu ordinea de zi cerut de lege.

II.4. Consecința juridică. Legea nr. 52/2003 nu prevede o nulitate expresă; sancțiunea ei este plângerea în condițiile Legii nr. 554/2004, judecată în procedură de urgență și scutită de taxă de timbru (art. 14), adică controlul de legalitate al instanței de contencios administrativ, care poate anula actul în tot sau în parte (art. 52 din Constituție și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004). Nu orice abatere procedurală atrage anularea. Anularea se justifică atunci când formalitatea a fost esențială și când nerespectarea ei a privat participarea de efect util. Ambele condiții sunt îndeplinite: formalitățile privesc chiar delimitarea destinatarilor și momentul în care aceștia puteau interveni, iar rezultatul este un regim aplicabil persoanelor care nu au putut fi ascultate asupra criteriului care le include. Viciul de la lit. (b) privește dispozițiile care stabilesc sfera destinatarilor, în special art. 36 lit. c), și, prin indivizibilitatea regimului, Capitolul III din Titlul II (petitul 2). Viciul de la lit. (a) privește adoptarea actului în ansamblu și susține, împreună cu motivul I, petitul 1.

Motivul III. Depășirea competenței de reglementare: efectul constitutiv al avizului, criterii autonome de aplicare și cerințe de documentare fără temei legal

III.1. Întrebarea juridică. Reclamantele nu susțin că CNA nu poate reglementa activitatea online. Legea își recunoaște calitatea de autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor media audiovizuale (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 504/2002), îi atribuie monitorizarea serviciilor media audiovizuale, inclusiv a celor la cerere (art. 10 alin. (3) lit. l)), îi permite să emită decizii cu caracter de norme de reglementare „în aplicarea dispozițiilor prezentei legi” și „în vederea realizării atribuțiilor sale prevăzute expres” (art. 17 alin. (1) lit. d)) și să impună, prin decizii de reglementare, furnizorilor de servicii media aflate în jurisdicția României măsuri „mai detaliate sau mai stricte de interes public general” (art. 2^1 alin. (2)). Preambulul Deciziei indică drept scop „precizarea criteriilor, condițiilor și procedurii de notificare a utilizatorilor care se califică drept serviciu media audiovizual la cerere”, în conformitate cu art. 42^9 și art. 91^2 din lege.

Întrebarea juridică este și rămâne alta: în ce măsură criteriile și mecanismul din Decizie sunt simplă operaționalizare a categoriilor și obligațiilor stabilite de legiuitor și în ce măsură sunt criterii normative autonome și un mecanism juridic nou, prin care CNA extinde categoria persoanelor supuse regimului legii?

Legea definește categoriile. Serviciul media audiovizual la cerere este serviciul „prestat de un furnizor de servicii media pe baza unui catalog de programe selecționate și puse la dispoziție de către furnizorul de servicii media” (art. 1 alin. (1) pct. 3); furnizorul este persoana care are responsabilitate editorială pentru alegerea conținutului și stabilește modul de organizare a acestuia (pct. 12); responsabilitatea editorială este exercitarea unui control efectiv asupra selecționării programelor și asupra organizării lor într-un catalog (pct. 11); materialul video generat de utilizator și furnizorul de platformă de partajare sunt categorii distincte (pct. 39 și 41; art. 2^1 alin. (1) lit. a)). Decizia poate preciza criterii de identificare în interiorul categoriilor legale. Ea nu poate crea alte categorii și nu poate transforma notificarea într-un alt mecanism juridic.

III.2. Notificarea instituită de Decizie produce efectele unei autorizări. Avizul este definit ca „actul administrativ eliberat de Consiliul Național al Audiovizualului […] în baza căruia [furnizorului] i se conferă dreptul de a pune la dispoziția publicului servicii media audiovizuale la cerere” (art. 2 alin. (1) lit. c)). Notificarea este considerată „legal realizată numai” dacă au fost îndeplinite toate cerințele, caz în care CNA eliberează avizul, care „conferă […] calitatea de furnizor de servicii media audiovizuale la cerere” (art. 28 alin. (1)). Notificarea poate fi „respinsă” (art. 27 alin. (10), aplicabil prin art. 39 și art. 45 alin. (2)). Avizul atestă că solicitantul „a realizat notificarea în termenul și condițiile prevăzute de prezenta decizie și că are dreptul de a furniza serviciile” (art. 40 alin. (1)); drepturile din aviz „nu pot fi transmise către terți” (art. 40 alin. (2)), iar cedarea lor atrage retragerea avizului (art. 46 alin. (1) lit. a)); retragerea se dispune prin decizie a CNA care stabilește „data de la care încetează dreptul de a furniza serviciile” (art. 47 alin. (1)). Conferirea unui drept, respingerea, netransmisibilitatea și încetarea dreptului prin decizie sunt trăsăturile unui act constitutiv, nu ale unei simple informări asupra exercitării unui drept recunoscut de lege.

În procedura TRIS, pârâtul a susținut opusul: că procedura este o formalitate administrativă obligatorie, nu o autorizare discreționară („mandatory administrative formality”), că avizul „certifică îndeplinirea obligației de notificare” („certifies the fulfilment of the notification obligation”) fără o evaluare a accesului pe piață și că neîndeplinirea ei atrage sancțiuni, dar nu interzice absolut furnizarea (răspunsul din 09.04.2026, Anexa 5). Textul Deciziei și explicația dată Comisiei nu pot fi ambele exacte. Dacă avizul este constitutiv, Decizia a instituit un regim de autorizare a canalelor oferite prin platforme, pentru care legea ar fi trebuit să ofere un temei expres. Legea îl autorizează pe CNA să elibereze licențe audiovizuale și decizii de autorizare pentru serviciile de programe de radiodifuziune și televiziune (art. 17 alin. (1) lit. a) și c)), nu să condiționeze de un act administrativ furnizarea unui serviciu la cerere de către un utilizator al unei platforme. Art. 17 alin. (4), invocat în preambul ca temei, permite CNA să ceară date „de la furnizorii și distribuitorii de servicii de programe audiovizuale”, adică de la persoane care au deja această calitate. Dacă, dimpotrivă, avizul este o simplă atestare, dispozițiile privind „conferirea dreptului”, „respingerea” notificării și „încetarea dreptului” sunt lipsite de temei și de obiect, iar destinatarul nu poate ști ce efect juridic are propriul comportament (motivul IV). În ambele ipoteze, dispozițiile sunt nelegale.

Pârâtul va invoca probabil că avizul pentru furnizorii de servicii media la cerere nu este o noutate. Contestat este însă transferul mecanismului la utilizatorii care încarcă materiale pe o platformă (art. 35 alin. (1)), pe care legea îi distinge de furnizorul de servicii media, cu catalog și responsabilitate editorială (pct. 12, 39 și 41). Vătămarea este actuală: art. 28 alin. (1) și art. 27 alin. (10) fac din îndeplinirea documentației condiția ca notificarea să fie „legal realizată”, iar art. 49 sancționează nerespectarea Deciziei.

III.3. Criteriile art. 33 și 36: reluarea legii și criterii autonome. Compararea fiecărui criteriu cu definițiile legale arată unde se oprește precizarea și unde începe reglementarea nouă:

- Responsabilitate editorială, control asupra selecției și ordonării în catalog / liste de redare (art. 33 lit. b) din decizie, art. 1 alin. (1) pct. 11 și 12 din lege): reia definiția legală; necontestat ca atare;

- Vizionare la cerere individuală și la momentul ales (art. 33 lit. c) din decizie, alin. 1 alin. 1 pct. 3 din lege): reia definiția legală;

- Obiectiv principal informativ, de divertisment sau educativ (art. 33 lit. d) din decizie, art. 1 alin. 1 pct. 1 din lege): reia definiția legală;

- Prag de 100.000 de urmăritori sau abonați, „sau cumulat cu alte platforme” (art. 36 lit. c) din decizie, niciun corespondent în lege): criteriu de aplicare fără bază în definiții; legalitatea depinde de delegarea invocată de pârât (III.1, III.5); lipsa metodei de cumulare este tratată la motivul IV;

- Cel puțin 24 de materiale audiovizuale în 12 luni (art. 36 lit. d) din decizie, niciun corespondent în lege): la fel; „material audiovizual” nu este definit;

- „Activitate cu caracter comercial” (art. 33 lit. a) din decizie); obținerea de „bani, produse, servicii” sau realizarea unui „beneficiu pentru sine sau pentru un terț” (art. 36 lit. e) din decizie): niciun corespondent în lege. Legea definește comunicarea comercială audiovizuală prin promovarea, „în schimbul unei plăți sau al unei retribuții similare unei plăți ori în scopul autopromovării”, a bunurilor, serviciilor sau imaginii unei persoane care desfășoară o activitate economică (pct. 15). Criteriu economic nou, cu noțiuni nedefinite; extinde, prin „beneficiul pentru un terț” și „produsele”, dincolo de plată sau retribuție similară;

- Utilizator: orice persoană care „creează, încarcă și generează” programe, materiale video și comunicări comerciale (art. 2 alin. (1) lit. n) din decizie); calificare ca serviciu media la cerere (art. 35 alin. (1) din decizie). Pct. 39 și 41 din lege disting materialul generat de utilizator și furnizorul de platformă de furnizorul de servicii media cu catalog. Categorie administrativă nouă, suprapusă peste categoriile legale;

- Aplicare după jurisdicția platformei sau după publicul vizat (art. 35 alin. (1)-(2) din decizie). Art. 2 alin. (2)-(5) din lege: jurisdicția furnizorului se stabilește prin sediu, locația deciziilor editoriale și forța de muncă. Criteriu de jurisdicție diferit de cel legal.

Reclamantele nu contestă primele trei rânduri, care reiau definițiile legale. Nici pentru pragurile de audiență și de frecvență ele nu susțin că un prag ar fi ilegal în sine: dacă pârâtul dovedește o delegație expresă, pragurile pot fi apărate ca precizare a categoriei, iar critica se mută pe terenul previzibilității (motivul IV). Criteriul economic depășește însă precizarea. Legea stabilește când un serviciu intră în sfera reglementării (serviciu media sub responsabilitate editorială, cu scop principal informativ, de divertisment sau educativ) și când o imagine devine comunicare comercială (plată sau retribuție similară, ori autopromovare), dar nu cunoaște noțiunea de „beneficiu pentru un terț” sau de „produse” obținute ca urmare a încărcării materialelor. Decizia creează, așadar, un criteriu de includere a persoanelor în regim, nu îl precizează pe cel al legii. Formularul din anexa nr. 5 la Decizie arată cum va fi aplicat: solicitantul trebuie să declare „surse de monetizare” (pct. II.7, cu trimitere la art. 36 lit. e)), ceea ce asimilează beneficiul cu monetizarea. Pentru reclamante, ale căror venituri provin din contracte de colaborare cu producători și alți operatori privați, iar nu din monetizarea directă a platformelor, formularea este determinantă: ea lasă CNA să califice orice raport contractual drept „beneficiu” sau „monetizare”, cum a și făcut deja în întâmpinarea din dosarul nr. 5295/2/2026, unde a descris colaborarea reclamantelor drept „promovare și susținere” a produselor partenerului (Anexa 12), fără niciun criteriu legal care să delimiteze ceea ce este comunicare comercială, colaborare educațională sau simplă activitate profesională. Reclamantele nu recunosc că asemenea colaborări ar îndeplini criteriile art. 33 lit. a) sau art. 36 lit. e).

III.4. Cerința de documentare din art. 38 alin. (2) lit. c). Persoana fizică trebuie să depună „declarația unică privind veniturile obținute de persoanele fizice din postări realizate pe diferite rețele sociale sau platforme de partajare a materialelor video înregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală, în copie”. Dacă documentația este incompletă sau inadecvată și nu este completată în termenul acordat, notificarea este respinsă (art. 27 alin. (8) și (10), aplicabile prin art. 39) și nu este „legal realizată” (art. 28 alin. (1)). Cerința nu are temei legal. Art. 17 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 permite CNA să ceară date de la furnizorii și distribuitorii de servicii de programe, persoane care au deja această calitate. Decizia îl folosește pentru a cere date fiscale de la persoane care nu au fost calificate drept furnizori, tocmai pentru a se stabili dacă sunt. Documentul este individualizat printr-o categorie de venit, „venituri din postări”, pe care Decizia nu o definește și pentru care nu indică temeiul fiscal. Persoana al cărei venit nu provine din postări, precum reclamanta persoană fizică, nu are un asemenea document: notificarea ei este incompletă prin natura lucrurilor, deci respinsă sau nerealizată legal, iar persoana rămâne expusă sancțiunii pentru nenotificare (art. 49) chiar dacă a notificat. Cerința este, în plus, disproporționată față de scopul pe care pârâtul însuși l-a descris Comisiei, o formalitate administrativă: transmiterea datelor fiscale ale persoanei fizice unei autorități de reglementare a conținutului audiovizual nu este necesară pentru a verifica criteriile art. 33 și 36, care pot fi stabilite din datele publice ale canalului și din informațiile declarate de solicitant în formular (pct. II.6 și II.7). Ea contravine principiului reducerii la minimum a datelor (art. 5 alin. (1) lit. (c) din Regulamentul (UE) 2016/679, la care trimite nota 9 din anexa nr. 5 la Decizie).

III.5. Apărarea pârâtului. Pârâtul va invoca, mai întâi, delegarea din art. 42^9 și art. 91^2 (supra, III.1) și faptul că art. 17 alin. (1) lit. d) și art. 2^1 alin. (2) îi permit măsuri „mai detaliate”. O delegație de a preciza criteriile, condițiile și procedura de notificare nu acoperă însă transformarea notificării în act constitutiv, crearea unui criteriu economic ce nu figurează în definițiile legale sau cererea de documente fără legătură cu îndeplinirea criteriilor. Formula „mai detaliate sau mai stricte” din art. 2^1 alin. (2) vizează furnizorii de servicii media aflate în jurisdicția României, adică tocmai categoria pe care Decizia o extinde. Nici sancționarea prin trimitere la art. 90-91 nu poate da consistență unei obligații create numai prin decizie. Pârâtul va mai putea susține că pragurile restrâng sfera regimului. Restrângerea nu acoperă elementele efectiv contestate în capetele 2 și 3 din petit: efectul constitutiv al avizului, criteriul economic și documentul fiscal.

III.6. Consecința. Actul normativ emis cu depășirea competenței este nelegal pentru exces de putere si cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, iar instanța îl anulează în parte (art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004). Dispozițiile afectate sunt separabile: art. 38 alin. (2) lit. c), art. 40 alin. (1), art. 46-47 în măsura în care privesc utilizatorii platformelor, precum și art. 39 și art. 45 alin. (2) în măsura în care fac aplicabile acestora art. 27 alin. (8) și (10) și art. 28 alin. (1) și (4) (petitul 3). Dacă instanța reține și caracterul autonom al criteriilor art. 33 lit. a) și art. 36 lit. e), anularea se extinde la întregul regim al utilizatorilor platformelor (petitul 2), întrucât un capitol fondat pe un criteriu de aplicare lipsit de temei nu poate funcționa fără el.

Motivul IV. Calitatea normei, previzibilitatea și proporționalitatea în raport cu libertatea de exprimare

IV.1. Cadrul. Art. 30 alin. (1) din Constituție declară inviolabilă libertatea de exprimare „prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public”. Art. 53 permite restrângerea exercițiului unui drept sau al unei libertăți „numai prin lege” și numai dacă restrângerea este necesară într-o societate democratică, proporțională cu situația care a determinat-o, aplicată nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății. Art. 10 CEDO și art. 11 din Carta drepturilor fundamentale, aplicabilă în măsura în care Decizia pune în aplicare dreptul Uniunii (preambulul indică Directiva (UE) 2018/1808), cu limitele art. 52 alin. (1) din Carta, cer ca orice ingerință să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie proporțională. Reclamantele nu susțin că orice regim de notificare aplicabil serviciilor media audiovizuale ar fi incompatibil cu aceste norme. Ele contestă calitatea și proporționalitatea regimului instituit de Decizie pentru persoane care se exprimă public pe canale proprii. Regimul nu interzice un conținut, dar condiționează exercițiul comunicării publice de o formalitate cu efecte constitutive, de furnizarea unor date personale și fiscale, de înscrierea într-o listă publică (art. 48 alin. (2)) și de expunerea la sancțiuni (art. 49); prin efectul ei descurajant, o asemenea formalitate este o ingerință care trebuie justificată.

IV.2. Previzibilitatea. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o normă nu poate fi considerată „lege” dacă nu este formulată cu suficientă precizie pentru ca cetățeanul să și-o poată reglementa conduita, fiind capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele date, consecințele unui anumit act (Sunday Times c. Regatului Unit, 26 aprilie 1979, pct. 49). Legea trebuie să indice, de asemenea, cu suficientă claritate întinderea puterii de apreciere a autorității și modul ei de exercitare, iar restricțiile privind exprimarea pe internet cer un cadru strict și un control judecătoresc efectiv (Ahmet Yıldırım c. Turciei, 18 decembrie 2012, pct. 57, 59 și 64). Decizia nu satisface aceste cerințe, după cum rezultă din textul ei:

(i) Cele două criterii economice sunt nedefinite și se suprapun: „activitate cu caracter comercial” (art. 33 lit. a)) și „bani, produse, servicii sau […] beneficiu pentru sine sau pentru un terț” (art. 36 lit. e)). Decizia nu arată dacă includ sponsorizări, parteneriate educaționale, produse primite fără contraprestație sau avantajul unui terț fără legătură cu persoana, și nu prevede nicio excepție;

(ii) Cumularea audiențelor (art. 36 lit. c)) nu are metodă: nu se arată dacă se însumează conturi sau persoane unice, ce înseamnă „urmăritor” sau „abonat” pe fiecare platformă, cine măsoară și la ce dată. Formularul cere un număr „estimat” (anexa nr. 5 la Decizie, pct. II.6), iar datele aparțin platformelor, nu solicitantului sau CNA;

(iii) „Materialele audiovizuale” din art. 36 lit. d) nu sunt definite: nu se știe dacă intră videoclipurile scurte, transmisiunile live, conținuturile efemere sau materialele republicate;

(iv) Momentul nașterii obligației este stabilit în trei feluri: „în momentul întrunirii criteriilor” (art. 37), „nu mai târziu de 30 de zile de la data îndeplinirii criteriilor” (anexa nr. 5 la Decizie, pct. II.5) și în 60 de zile de la intrarea în vigoare (art. 50 alin. (2)); comunicatul pârâtului din 02.09.2026 menționează termenul de 60 de zile (Anexa 6). Nerespectarea este sancționabilă (art. 49), dar destinatarul nu poate ști care este termenul;

(v) Natura avizului este contradictorie, între textul Deciziei și explicația dată Comisiei (motivul III.2);

(vi) Sfera subiecților nu este stabilă. Art. 35 alin. (2) vizează utilizatorii platformelor aflate în afara jurisdicției României, dacă conținutul se adresează publicului din România; art. 38 alin. (5) prevede documentația persoanelor străine cu sediul în alte state membre; iar CNA a declarat Comisiei că furnizorii aflați sub jurisdicția altor state membre nu sunt supuși notificării (Anexa 5). Limitarea nu figurează în dispozitivul Deciziei; ea rezultă cel mult dintr-o notă a formularului (nota 1 din anexa nr. 5);

(vii) Sancțiunea. Art. 49 trimite la art. 90 și 91 din Legea nr. 504/2002, iar CNA a indicat Comisiei o sancțiune care merge de la avertisment la amenzi de 5.000-100.000 lei (Anexa 5). Decizia nu conține criterii de individualizare pentru utilizatori, în timp ce aceeași sancțiune se aplică radiodifuzorilor și furnizorilor de servicii la cerere.

Discreția CNA nu este încadrată. CNA stabilește dacă documentația este completă și termenul de completare (art. 27 alin. (8)-(10)), respinge notificarea, apreciază dacă un raport contractual este „beneficiu” și poate retrage avizul (art. 47). Decizia nu fixează un termen în care CNA să se pronunțe asupra notificării, nu impune motivarea respingerii și nu arată efectul lipsei de răspuns.

IV.3. Proporționalitatea și garanțiile. Singura justificare din preambul este că utilizatorii platformelor oferă conținut audiovizual accesat „tot mai mult de către publicul larg, în special de către minori”. Reclamantele nu contestă legitimitatea scopului de protecție a minorilor. Ele contestă necesitatea și proporționalitatea mijloacelor. Preambulul nu explică de ce pragul este de 100.000 de urmăritori, de ce audiențele se cumulează, de ce sunt necesare 24 de materiale pe an sau de ce beneficiul unui terț atrage regimul; înscrisurile publice nu conțin un studiu de impact sau o justificare a alegerii. Existau, în plus, mijloace mai puțin intruzive: legea pune organizarea conținutului pe platformă, inclusiv prin algoritmi, în sarcina furnizorului platformei (art. 1 alin. (1) pct. 1^1), iar o notificare declarativă, fără efect constitutiv și fără date fiscale, ar fi servit la fel de bine scopului de evidență pe care CNA însuși îl invocă (art. 48 alin. (2)). Cerința din art. 38 alin. (2) lit. c) excedă necesitatea, iar lipsa termenelor, a motivării și a efectului tăcerii lasă persoana într-o incertitudine care se prelungește în timp. În acest cadru, o persoană care nu știe cu certitudine dacă audiența cumulată sau contractele ei o includ în regim trebuie să aleagă între a notifica, predând date și acceptând un regim pe care îl contestă, și a risca o sancțiune de până la 100.000 lei; ambele alternative pot descuraja exercitarea comunicării publice. Pentru reclamante riscul nu este ipotetic: CNA a intervenit deja de patru ori în privința conținutului canalelor lor (Anexa 12) și a calificat deja colaborarea lor contractuală drept promovare.

IV.4. Art. 53 din Constituție. Decizia este act administrativ al unei autorități autonome, nu lege. Elementele esențiale ale unei restrângeri, adică obligația de a notifica, categoria persoanelor obligate, efectul constitutiv al avizului și sancțiunea, trebuie să rezulte din lege; decizia île poate detalia, dar nu le poate crea (motivul III). Cerința că restrângerea să fie „prin lege” nu poate fi înlocuită de o delegație ale cărei limite nu sunt respectate.

IV.5. Complementar: art. 21 din Regulamentul (UE) 2024/1083. În măsura în care pârâtul tratează utilizatorii drept furnizori de servicii media, art. 21 alin. (1) din Regulamentul privind libertatea mass-media cere ca măsurile de reglementare sau administrative susceptibile să afecteze pluralismul sau independența editorială a furnizorilor să fie justificate în mod corespunzător și proporționale, iar alin. (2) cere ca procedurile naționale de adoptare a măsurilor administrative să respecte termene stabilite în prealabil. Decizia nu conține justificarea cerută și nu stabilește termene în care CNA să se pronunțe asupra notificării. Reclamantele nu susțin că regulamentul înlătură prin sine însuși competența CNA; îl invocă ca argument suplimentar în aprecierea proporționalității.

IV.6. Apărarea pârâtului și consecința. Pârâtul va susține că dreptul Uniunii și legea permit înregistrarea furnizorilor de servicii media, că notificarea nu limitează conținutul, că pragurile vizează numai canalele semnificative și că dispune de o marj de apreciere. Reclamantele nu contestă principiul unei înregistrări a furnizorilor de servicii media audiovizuale. Contestă faptul că, așa cum este redactat regimul pentru utilizatorii platformelor, destinatarul nu poate prevedea dacă și când este vizat, ce efect are notificarea, ce date trebuie predate și ce sancțiune îi este aplicabilă, iar CNA are o discreție necontrolată și mijloace care nu sunt necesare scopului. Marja de apreciere a statului nu acoperă lipsa de claritate a normei. O normă care nu îndeplinește cerințele calității legii și proporționalității nu poate fi „reparată” prin interpretare judiciară, iar instanța nu poate substitui criteriile pe care autoritatea nu le-a stabilit. Consecința este anularea dispozițiilor care instituie regimul utilizatorilor platformelor (art. 33-47 și dispozițiile conexe, petitul 2), iar, în subsidiar, a celor identificate la petitul 3.

Motivul V (subsidiar). Lipsa motivării votului și a soluțiilor adoptate

V.1. Norma și încălcarea. Potrivit art. 15 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, exprimarea fiecărui vot deschis este însoțită de motivarea acestuia, iar potrivit alin. (5) deciziile Consiliului cu caracter normativ, „inclusiv motivarea acestora”, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Art. 11 din Legea nr. 52/2003 cere ca minuta ședinței să includă votul fiecărui membru. Decizia publicată conține un preambul de considerente generale (competența și temeiurile legale, echilibrul între serviciile de programe, pluralismul, protecția minorilor) și nu explică alegerile contestate în cererea de față: pragul de 100.000 de urmăritori, cumularea audiențelor, cele 24 de materiale în 12 luni, criteriul beneficiului pentru sine sau pentru un terț, cerința declarației unice, efectul constitutiv al avizului. Extrasul public al procesului-verbal din 24.02.2026 consemnează numai că Consiliul „a aprobat în unanimitate”, fără votul nominal și fără motivarea fiecărui vot (Anexa 4).

V.2. Vătămarea și consecința. Motivarea este condiția controlului de legalitate și de proporționalitate: fără ea, nici destinatarii, nici instanța nu pot stabili de ce a fost ales un anumit prag sau un anumit criteriu, iar această lipsă are greutate deosebită atunci când actul afectează exercitarea libertății de exprimare (motivul IV). Apărarea previzibilă a pârâtului este că preambulul ar constitui motivarea și că motivarea votului ar rezulta din procesul-verbal integral, nepublicat. Răspunsul este că art. 15 alin. (5) cere publicarea motivării împreună cu decizia, iar un scop general, cum este protecția minorilor, nu justifică alegerile concrete din text. Motivul este subsidiar, întrucât depinde de conținutul dosarului administrativ și întrucât instanța ar putea aprecia că lipsa motivării nu este, prin ea însăși, de natură să conducă la anulare; în acest caz, el rămâne relevant pentru aprecierea proporționalității regimului (motivul IV), deoarece autoritatea care nu a motivat alegerile nu poate dovedi că ele erau necesare”.

 

* Citiți aici întreaga acțiune împotriva CNA

Comentarii

Adauga comentariu

:D :lol: :-) ;-) 8) :-| :-* :oops: :sad: :cry: :o :-? :-x :eek: :zzz :P :roll: :sigh:

DISCLAIMER

Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

EDITORIAL

Vorbe de fumoar

Vorbe de fumoar – 2.10.2026 – Procurorii de la Constanța rămân în arest. AI-ul și justiția (Galerie foto)

+ DETALII

FACEBOOK

Utlimele comentarii
Cele mai citite
LUMEA JUSTITIEI
Arhiva