Plouă năvalnic și îndesat de o zi, iar vântul bate cu furie în ferestre... Tocmai am terminat de citit Eseu despre orbire (apărut în 1995), ficțiunea portughezului José Saramago. Pe naiba ficțiune, e chiar chipul adevărat al lumii de ieri, de azi, dintotdeauna! Unul demonic, dezgustător, iar cine crede altcumva nu-i decât un naiv! Căruia îi mai recomand, ca să se vindece de iluzii, o altă lectură obligatorie: Împăratul muștelor!

O mărturisire de început: dacă romanul lusitanului mi-ar fi încăput în mână înainte de mascarada Covid-19, chiar l-aș fi considerat o născocire neverosimilă. Experiența nefastă a pandemiei regizate perfid de câțiva ticăloși planetari m-a îndemnat să privesc altfel magistrala parabolă a orbilor construită frust de iberic... La urma urmei, „există o mie de motive pentru care creierul se închide, ca un vizitator târziu care şi-a găsit închisă propria uşă la întoarcerea acasă”. Or, atunci, omenirea și-a încuiat de bunăvoie ușa lucidității, prostită ca niciodată. O „mare de lapte” i-a intrat în ochi și simțul critic a fost evacuat, hulit și lapidat în piața publică. Culmea, deși orbirea nu se ia, am orbit cu toții, într-un spectacol de-un grotesc descumpănitor, în stare să compromită vecinic condiția umană. Sus, în saloanele puterii, se purta un dialog încremenitor: „Aici văd o problemă, Care, domnule ministru, Vom fi obligaţi să plasăm personal pentru a orienta transferurile, şi nu-mi închipui că am putea conta pe voluntari, Nu cred că este necesar, domnule ministru, Explică, În cazul în care unul dintre suspecţii de infecţie orbeşte, aşa cum e normal să se întâmple mai devreme sau mai târziu, fiţi sigur, domnule ministru, că ceilalţi, care încă îşi păstrează vederea, o să-l alunge pe loc, Ai dreptate, Aşa cum n-ar permite intrarea unui orb căruia i s-ar năzări să-şi schimbe locul, Bine gândit, Mulţumesc, domnule ministru, putem deci să începem, Da, dă-i drumul”.

Astfel s-a pornit sinistrul circ, cu toate că ni se repeta întruna că „Guvernul regretă că a fost silit să exercite cu energie ceea ce consideră a fi dreptul şi datoria sa de a proteja populaţia prin toate mijloacele în criza pe care o traversăm, când ne confruntăm cu ceva care seamănă cu o erupţie epidemică de orbire, desemnată provizoriu ca răul-alb, şi ar dori să conteze pe civismul şi pe colaborarea tuturor cetăţenilor pentru a stopa propagarea contaminării, presupunând că este vorba de o contaminare, presupunând că nu ne aflăm în faţa unei serii de coincidenţe, deocamdată inexplicabile. Decizia de a reuni în acelaşi loc persoanele afectate, şi, într-un loc apropiat, dar separat, pe cele care au avut cu ele vreun tip de contact nu a fost luată fără o reflecţie serioasă. Guvernul este perfect conştient de responsabilităţile sale şi aşteaptă ca cei cărora li se adresează acest mesaj să-şi asume de asemenea, ca cetăţeni loiali ce trebuie să fie, responsabilităţile ce le revin, gândindu-se că izolarea impusă reprezintă. mai presus de orice alte considerente personale, un act de solidaritate cu restul comunităţii naţionale. Acestea fiind spuse, vă rugăm să fiţi atenţi la următoarele instrucţiuni, mai întâi, luminile vor sta mereu aprinse, va fi inutilă orice tentativă de a manipula întrerupătoarele, nu funcţionează, în al doilea rând, abandonarea clădirii fără autorizaţie înseamnă moarte imediată, în al treilea rând, în fiecare salon există un telefon care va putea fi utilizat numai pentru a cere din exterior reînnoirea produselor de igienă şi curăţenie, în al patrulea rând, internaţii îşi vor spăla hainele manual, în al cincilea rând, se recomandă alegerea unor responsabili de salon, este vorba de o recomandare, nu de un ordin, internaţii se vor organiza cum vor crede mai bine, cu condiţia de a respecta regulile anterioare şi cele pe care le enunţăm în continuare, în al şaselea rând, de trei ori pe zi vor fi puse lăzi cu mâncare la intrare, pe partea dreaptă şi pe partea stângă, destinate, respectiv, pacienţilor şi suspecţilor de molipsire, în al şaptelea rând, toate resturile vor trebui arse, considerându-se resturi, în acest caz, în afară de mâncarea rămasă, lăzile, farfuriile şi tacâmurile, fabricate din materiale inflamabile, în al optulea rând, arderea va trebui efectuată în spaţiile interioare ale clădirii sau în curte, în al nouălea rând, internaţii sunt responsabili de orice consecinţă negativă a focurilor, în al zecelea rând, în caz de incendiu, întâmplător sau intenţionat, pompierii nu vor interveni, în al unsprezecelea rând, de asemenea, internaţii nu trebuie să se aştepte la niciun fel de intervenţie exterioară în ipoteza că s-ar îmbolnăvi, ori în cazul dezordinilor sau agresiunilor, în al doisprezecelea rând, dacă moare cineva, indiferent de cauză, internaţii vor îngropa cadavrul în curte, fără formalităţi, în al treisprezecelea rând, comunicarea între aripa pacienţilor şi aripa suspecţilor de contagiere se va face prin corpul central al clădirii, pe acolo pe unde aţi intrat, în al paisprezecelea rând, suspecţii de contagiere care vor orbi vor trece imediat în aripa celor care sunt deja orbi, în al cincisprezecelea rând, acest anunţ va fi repetat în fiecare zi, la aceeaşi oră, pentru ca nou-veniţii să ia cunoştinţă de el. Guvernul şi naţiunea aşteaptă ca fiecare să-şi facă datoria. Noapte bună”. Cât cinism, întrucât a urmat o noapte lungă și defel bună...

Deși știam că în „orice epidemie nu există vinovați, toți sunt victime”, spitalele s-au umplut cu puzderie de contagioși săltați arafatic de acasă și vârâți în cămașă de forță, mulți decedând din rațiuni superioare de stat, însă nimeni n-a plătit! În pragul morții destui își vor fi șoptit în singurătatea osândită instituțional, nu și constituțional: „Suntem atât de departe de lume încât, în curând, nu vom mai şti cine suntem, nici nu ne-am gândit să spunem cum ne cheamă, la ce bun, la ce-ar folosi numele, un câine nu recunoaşte alt câine, sau nu i se înfăţişează, sub numele ce i-a fost pus, îl identifică mirosul şi-l face cunoscut, noi suntem aici o altă rasă de câini”. Mda, chiar că „sunt multe feluri să devii animal”... Și cum să nu-ți urli disperarea: „Dacă nu vom fi în stare să trăim pe de-a-ntregul ca oamenii, cel puţin să facem-totul ca să nu trăim pe de-a-ntregul ca animalele”? Probabil că o groază de specialiști nădăjduiau că „murind bolnavii, moare boala”, cu toate că boala nu era dintre cele mortale!

Pe nesimțite, dar programatic, s-a instaurat frica, una colectivă și întreținută de la centrul mondial de comandă... Iar „frica orbește (...). Sunt bune cuvintele, eram orbi în clipa când am orbit, frica ne-a orbit, frica ne va ține orbi”. Ehe, și ne-au ținut în beznă cogeamitea... Apropo, „dacă orbul nu vede, mă întreb, cum poate el să transmită boala prin ochi, Domnule general, fără îndoială, e boala cea mai logică din lume, ochiul care a orbit transmite orbirea ochiului care vede, ce poate fi mai simplu, Aici e un colonel care crede că soluţia ar fi să omorâm orbii pe măsură ce apar, Morţi în loc de orbi n-ar schimba mult situaţia, Orbirea nu e totuna cu moartea, Da, dar moartea e totuna cu orbirea, Bine, deci vor fi cam două sute, Da, Şi ce facem cu şoferii autobuzelor, Băgaţi-i şi pe ei înăuntru. În aceeaşi zi, pe seară, ministrul Armatei i-a telefonat ministrului Sănătăţii, Vreţi să ştiţi una bună, colonelul de care v-am spus a orbit, E de văzut ce mai gândeşte acum despre ideea pe care a avut-o, S-a şi gândit, şi-a tras un glonţ în cap, Coerentă atitudine, da, domnule, Armata e întotdeauna gata să dea exemplu”. Oho, și ce exemplu, cu bădia Gheorghiță în frunte, dita' generalu'! Păi, nu la fel s-au petrecut lucrurile și în decembrie 1989? De-am fi fost nițeluș mai atenți, numai că „așa-i lumea făcută, încât adevărul trebuie să se deghizeze de multe ori în minciună ca să-şi atingă scopurile”, însă acei mincinoși salvatori au întârziat sau au fost linșați mediatic de otrepele pitite în structurile statale!

De aceea, timp de aproape doi ani, am devenit „tovarăși de nefericire” și de inepție, cărându-ne în spinare crucea naturii noastre scatologice. Unii însă și-au umplut buzunarele și conturile bancare, deoarece n-au avut rușine și scrupule... Dezmeticindu-ne, în final, am avut trista revelație că la Palatul Victoria domnește satrapic „un guvern de orbi care vrea să guverneze peste orbi, adică, nimicul vrând să organizeze nimic, Atunci nu există viitor (...). Nu ştiu dacă o exista viitor, acum trebuie să vedem cum vom reuşi să trăim în acest prezent, Fără viitor, prezentul n-are niciun sens, ca şi cum n-ar exista, Poate că omenirea va reuşi să supravieţuiască fără ochi, dar atunci nu va mai fi omenire, rezultatul e evident, care dintre noi se mai consideră la fel de uman ca înainte, eu, de exemplu, am omorât un om, Ai omorât un om, se miră primul orb, Da, pe cel care îi conducea pe nelegiuiţi, i-am înfipt un foarfece în gât, Ai ucis ca să ne răzbuni, numai o femeie ne putea răzbuna (...) şi răzbunarea fiind dreaptă, e omenească, dacă victima n-are niciun drept asupra călăului, atunci nu mai există dreptate, Nici omenire. (…) Ne-am întors la hoarda primitivă (...), cu deosebirea că nu mai suntem câteva mii de oameni într-o natură imensă şi intactă, ci mii de milioane de bărbaţi şi de femei într-o lume slăbită şi epuizată, Şi oarbă”. Dreptatea... O fi existat ea vreodată? Pe nesimțite, ne-am dat seama că în lumea în care trăim, „ce-i murdar se va murdări și mai tare”... O droaie de întrebări ne-au împresurat în captivitatea virusată a stării de carantină, dar, din păcate, „răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în aşteptare”...

Oho, și ce-am mai așteptat! Însă nu oricum, ci „cu toţii egali în faţa binelui şi a răului”! Apropo, „vă rog să nu mă întrebaţi ce sunt binele şi răul, o ştiam ori de câte ori am fost nevoiţi să acţionăm în timpul când orbirea era o excepţie, adevărul şi greşeala sunt numai două moduri diferite de a înţelege relaţia noastră cu ceilalţi, nu pe cea pe care o avem cu noi înşine, în asta nu ne putem încrede, iertaţi-mi prelegerea moralistă, dar voi nu ştiţi, nu puteţi şti ce înseamnă să ai ochi într-o lume de orbi”. Or, ca urmașii noștri să cunoască realitatea trăită de noi, „fiecare trebuie să vorbească despre ce știe, iar despre ce nu știe, întreabă”. Cu osebire mânuitorii de condei, conștiințele angajate, cu toate că „orbii n-au nevoie de nume, eu sunt vocea pe care o am, restul n-are importanţă, Dar aţi scris cărţi, iar cărţile vă poartă numele (...). Acum nu le poate citi nimeni, ca şi cum n-ar exista”. Analfabetismul, ca orbire...

Curând, cimitirile au devenit neîncăpătoare, însă „e un vechi obicei al omenirii să treacă pe lângă morți și să nu-i vadă”. Da, căci „lumea e plină de orbi vii”, iar „cel mai rău orb e cel care n-a vrut să vadă”. Și mai viețuiește o categorie: „Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd”. În definitiv, „moartea a fost întotdeauna o chestiune de timp (...), Dar să mori doar pentru că eşti orb nu poate fi o moarte mai rea, Murim de boli, de accidente, din întâmplare, Iar acum murim şi pentru că suntem orbi, vreau să spun, o să murim de orbire şi de cancer, de orbire şi de tuberculoză, de orbire şi de sida, de orbire şi de infarct, bolile pot fi diferite de la om la om, dar ce ne omoară acum cu adevărat este orbirea, Nu suntem nemuritori, nu putem scăpa de moarte, dar cel puţin ar trebui să nu fim orbi”.

Dumnezeule, dar ei trebuie să vadă!, am țipat adesea din dosul grilajelor ridicate în jurul meu și al celorlalți! Ce naivitate, șțiți „unele speranțe e o nebunie să le ai”. La naiba, am gonit amăgirile ce mă urmăreau, conștient că fără organizare suntem pierduți! Numai că „a te organiza înseamnă, într-un anumit sens, să începi să vezi”! De frică, am constatat pe dată, cei mai mulți au refuzat să-și deschidă ochii, ca nu cumva propaganda oficială să-i declare dușmani ai poporului orb. În schimb, guvernanții se întâlneau cu măștile pe bot și „proclamau aici principiile fundamentale ale marilor sisteme organizate, proprietatea privată, liberul schimb, piaţa, bursa, taxarea fiscală, dobânda, aproprierea, dezaproprierea, producţia, distribuţia, consumul, aprovizionarea şi dezaprovizionarea, bogăţia şi sărăcia, comunicarea, represiunea şi delincvența, loteriile, penitenciarele, codul penal, codul civil, codul de circulaţie, dicţionarul, cartea de telefon, reţelele de prostituţie, fabricile de armament, forţele armate, cimitirele, poliţia, contrabanda, drogurile, traficul ilicit permis, cercetarea farmaceutică, jocul, preţul preoţilor şi al funeraliilor, justiţia, împrumutul, partidele politice, alegerile, parlamentele, guvernele, gândirea convexă, concavă, plană, verticală, înclinată, concentrată, dispersată, fugară, extirparea corzilor vocale, moartea cuvântului”...

Așa că, dezamăgit de orbirea nevertebrată a semenilor mei, am intrat într-o biserică să mă închin Atoatevăzătorului. Abia m-am strecurat prin mulțimea strânsă între zidurile sfinte. Imediat m-a cuprins un fior de perplexitate netrăită altcândva și am izbucnit: „Nu putea fi adevărat (...), omul acela răstignit pe cruce cu o fâşie de pânză albă astupându-i ochii, şi alături o femeie cu inima străpunsă de şapte spade şi cu ochii de asemenea astupaţi de o fâşie de pânză albă, şi aşa erau nu numai acest bărbat şi această femeie, toate figurile din biserică erau legate la ochi, sculpturile cu o pânză albă, legată în jurul capului, picturile cu o dungă groasă de vopsea albă, şi era acolo o femeie care-şi învăţa fiica să citească, şi amândouă aveau ochii astupaţi, şi un bărbat cu o carte deschisă pe care stă un copil mic, şi amândoi aveau ochii astupaţi, şi un bătrân cu barbă lungă, cu trei chei în mână, şi avea ochii astupaţi, şi un alt bărbat cu trupul străpuns de săgeţi, şi avea ochii astupaţi, şi o femeie cu un felinar aprins, şi avea ochii astupaţi, şi un bărbat cu răni la mâini şi la picioare şi pe piept, şi avea ochii astupaţi, şi un alt bărbat cu un leu, şi amândoi aveau ochii astupaţi, şi alt bărbat cu un miel, şi amândoi aveau ochii astupaţi, şi alt bărbat cu o pajură, şi amândoi aveau ochii astupaţi, şi alt bărbat cu o lance dominând un bărbat prăbuşit, cornut şi cu picioare de ţap, şi amândoi aveau ochii astupaţi, şi alt bărbat cu un cântar, şi avea ochii astupaţi, şi un bătrân chel ţinând în mână un crin alb, şi avea ochii astupaţi, şi alt bătrân rezemat de o spadă scoasă din teacă, şi avea ochii astupaţi, şi o femeie cu o turturică, şi amândouă aveau ochii astupaţi, şi un bărbat cu doi corbi, şi tustrei aveau ochii astupaţi, era o singură femeie care nu avea ochii astupaţi, pentru că îi ducea pe o tavă de argint”.

Cineva a încercat să-mi explice scena apocaliptică: „De vreme ce orbii nu pot vedea imaginile, şi imaginile ar trebui să nu-i mai vadă pe orbi, Imaginile nu văd, Te înşeli, imaginile văd cu ochii care le văd, doar acum orbirea e pentru toţi, Tu continui să vezi, Voi vedea din ce în ce mai puţin, chiar dacă n-o să-mi pierd vederea, voi deveni în fiecare zi mai oarbă, pentru că nu va fi nimeni să mă vadă, Dacă părintele e cel care a astupat ochii figurilor, Era o idee, E singura ipoteză care are un sens adevărat, e singura care poate da o oarecare măreţie mizeriei noastre, mi-l închipui pe acest om intrând aici, venit din lumea orbilor, unde va trebui să se întoarcă pentru a orbi şi el, îmi închipui uşile închise, biserica pustie, liniştea, îmi închipui statuile, picturile, îl văd mergând de la una la alta, urcându-se pe altare şi legând fâşiile de pânză, cu două noduri, ca să nu se dezlege şi să cadă, aşternând două mâini de vopsea pe tablouri, ca să facă mai densă noaptea albă în care au pătruns, acest preot trebuie să fie cel mai mare sacrileg al tuturor timpurilor şi al tuturor religiilor, cel mai drept, cel mai radical uman, cel care a venit aici ca să declare în sfârşit că Dumnezeu nu merită să vadă. Soţia medicului nu apucă să răspundă, cineva de alături vorbi înaintea ei, Ce tot spuneţi, cine sunteţi voi, Nişte orbi ca şi tine, Dar te-am auzit spunând că vezi, Sunt moduri de a vorbi pe care le pierzi anevoie, de câte ori va mai fi nevoie s-o spun, Şi cum adică figurile sunt legate la ochi, E adevărat, Dar tu cum ştii, eşti oarbă, Şi tu o vei şti, dacă vei face cum am făcut eu, du-te acolo şi atinge-le cu mâinile, mâinile sunt ochii orbilor, Şi de ce-ai făcut-o, M-am gândit că, pentru a ajunge unde am ajuns, şi altcineva ar trebui să fie orb, Şi povestea că a fost preotul bisericii cel care a astupat ochii imaginilor, l-am cunoscut foarte bine, ar fi incapabil să facă aşa ceva, Nu poţi să ştii niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie să aştepţi, să laşi timpul să lucreze, timpul e cel care porunceşte, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărţile din pachet, nouă ne revine să ne inventăm jocurile cu viaţa, a noastră, E păcat să vorbeşti de jocuri de noroc într-o biserică, Ridică-te, foloseşte-ţi mâinile, dacă te îndoieşti de ce-ţi spun, Juri că e adevărat că imaginile au ochii astupaţi, Ce jurământ e suficient pentru tine, Jură pe ochii tăi, Jur de două ori pe ochi, pe-ai mei şi pe-ai tăi, E adevărat, E adevărat”.

E adevărat, recunosc și eu, am supraviețuit deunăzi orbi de-a dreptul! Măcar de ne-am fi învățat minte, însă răspunsul e negativ, uitați-vă o clipă îndărăt, la ultimele alegeri prezidențiale, și-mi veți da dreptate... Un popor orb, condus la jugul perpetuu de alți orbi, care se amăgesc în van că văd...