Probabil că reacția instinctivă a unei părți a opiniei publice nu este greu de anticipat: „Foarte bine! Dacă au făcut scandal, să nu mai stea nici pe Facebook, nici pe TikTok”.

---

Este o reacție omenească. Poate fi chiar o reacție populară.

Numai că dreptul penal și procesual penal nu funcționează – sau cel puțin nu ar trebui să funcționeze – după criteriul satisfacției imediate a publicului.

În seara de 16 septembrie 2026, Judecătoria Sectorului 1 București a respins propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul București de arestare preventivă a patru dintre inculpații cercetați în urma incidentelor violente produse cu o zi înainte în Piața Victoriei și a dispus față de aceștia măsura arestului la domiciliu pentru 30 de zile.

Până aici, nimic neobișnuit.

Numai că judecătorul de drepturi și libertăți a adăugat o obligație mai puțin obișnuită:

„să nu folosească rețele sociale (Facebook, Instagram, Tik-Tok, etc.)”.

Aceeași obligație a fost stabilită pentru toți cei patru inculpați aflați în arest la domiciliu. Totodată, instanța le-a impus purtarea permanentă a dispozitivului electronic de supraveghere și le-a atras atenția că încălcarea cu rea-credință a obligațiilor poate conduce la înlocuirea arestului la domiciliu cu arestarea preventivă.

Așadar, pentru 30 de zile, nu doar poarta casei trebuie să rămână închisă.

Și Facebook-ul trebuie să rămână închis.

Și Instagram.

Și TikTok.

Și, după cum ne spune încheierea, „etc.”.

Tocmai acest „etc.” ridică o problemă ceva mai serioasă decât pare.

Ce permite, de fapt, Codul de procedură penală?

Arestul la domiciliu nu înseamnă pur și simplu interdicția de a ieși din casă.

Potrivit art. 221 alin. (1) C.proc.pen., măsura presupune obligația inculpatului de a nu părăsi imobilul fără permisiunea organului judiciar și de a se supune unor restricții stabilite de acesta. Alineatul (2) instituie obligațiile privind prezentarea la chemarea organelor judiciare și interdicția de comunicare cu anumite categorii de persoane.

Începând cu modificarea adusă prin Legea nr. 146/2021, alin. (3) permite judecătorului să impună, pe lângă dispozitivul electronic de supraveghere, una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute de art. 215 alin. (2) lit. d)-k) C.proc.pen.

Legiuitorul nu a spus însă nicăieri:

„inculpatului i se poate interzice Facebook-ul”.

Nici TikTok-ul.

Nici Instagram-ul.

Și, cu atât mai puțin, acel misterios „etc.”.

Art. 215 alin. (2) lit. d)-k) enumeră anumite obligații precise: interdicția apropierii sau comunicării cu anumite persoane; interdicția exercitării profesiei, meseriei sau activității în exercitarea căreia a fost săvârșită fapta; obligații privind mijloacele de existență ori tratamentul medical; interdicția participării la anumite adunări publice; interdicția conducerii unor vehicule; a deținerii armelor; a emiterii cecurilor.

Aici se găsește, în opinia mea, singurul temei legal plauzibil pentru o asemenea interdicție generală privind activitatea online: art. 215 alin. (2) lit. e).

Dacă o persoană este acuzată că s-a folosit chiar de o rețea socială pentru săvârșirea infracțiunii – spre exemplu, pentru instigare publică – s-ar putea argumenta că utilizarea respectivei rețele reprezintă „activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta”.

Și există, în speța din Piața Victoriei, cel puțin pentru unul dintre inculpați, o legătură factuală public invocată între TikTok și acuzație.

Potrivit Parchetului de pe lângă Tribunalul București, un bărbat de 36 de ani ar fi publicat, înaintea manifestației, un mesaj pe TikTok prin care ar fi instigat publicul să participe în mod violent. Presa l-a identificat pe acesta drept Ciprian Pamfile. Acesta este, evident, stadiul acuzației, nu constatarea definitivă a unei vinovății.

Într-o asemenea situație, discuția este legitimă.

Dacă TikTok-ul este, potrivit acuzației, instrumentul folosit pentru săvârșirea faptei, judecătorul poate avea motive să împiedice repetarea acelei activități.

Dar de aici până la a spune că patru inculpați diferiți nu mai au voie să folosească nicio rețea socială există o distanță juridică pe care simplul cuvânt „etc.” nu o poate acoperi.

Una este să interzici comunicarea cu o persoană. Alta este să interzici un mijloc de comunicare

Codul de procedură penală știe foarte bine să interzică o comunicare.

Art. 215 alin. (2) lit. d) permite organului judiciar să îi interzică inculpatului să comunice, direct sau indirect, pe orice cale, cu persoana vătămată, participanții la infracțiune, martorii, experții ori alte persoane desemnate.

Este logic.

Există persoana X. Inculpatul nu trebuie să o contacteze.

Nu îi poate scrie pe Facebook, nu îi poate trimite mesaj pe WhatsApp, nu o poate suna, nu îi poate trimite vorbă prin vecin.

Obiectul interdicției este persoana, nu telefonul.

Interdicția stabilită în cauza din Piața Victoriei funcționează invers.

Nu spune „nu comunicați cu X pe Facebook”.

Spune, în esență:

nu folosiți Facebook.

Deloc.

Or, a folosi o rețea socială în anul 2026 nu înseamnă exclusiv a transmite mesaje. Poți citi presa. Poți urmări o instituție publică. Poți vedea un anunț. Poți urmări un material video. Poți primi informații fără să comunici cu nimeni.

Din această perspectivă, interdicția nu mai privește numai o eventuală activitate infracțională ori contactul cu anumite persoane.

Ea restrânge chiar mijlocul prin care persoana primește și transmite informații.

Iar din acest moment discuția părăsește confortul unei simple obligații procesuale și ajunge inevitabil în domeniul libertății de exprimare și al dreptului la informație.

Art. 30 din Constituție protejează libertatea de exprimare prin orice mijloc de comunicare, iar art. 53 permite restrângerea exercițiului unor drepturi numai prin lege, pentru scopurile constituțional admise, dacă restrângerea este necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a determinat-o.

Desigur, libertatea de exprimare nu este absolută.

Nimeni nu dobândește, sub umbrela Constituției, dreptul de a instiga la violență sau de a utiliza mediul online pentru săvârșirea de infracțiuni.

Dar tocmai de aceea trebuie stabilită diferența dintre interzicerea comportamentului ilicit și interzicerea în bloc a mijlocului prin care acel comportament ar putea fi realizat.

Altfel, am putea raționa la fel de simplu că unei persoane care amenință telefonic trebuie să i se interzică telefonul, unei persoane care transmite un e-mail trebuie să i se interzică internetul, iar unei persoane care instigă într-o piață publică trebuie să i se interzică să mai vorbească.

Dreptul nu funcționează astfel.

Sau, din nou, cel puțin n-ar trebui.

Dar ce înseamnă juridic „Facebook, Instagram, Tik-Tok etc.”?

Aceasta mi se pare problema cea mai interesantă.

Art. 221 alin. (4) C.proc.pen. dispune că în încheiere trebuie prevăzute în mod expres obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte.

Explicația este evidentă.

Omul trebuie să știe exact ce îi este permis și ce îi este interzis.

Mai ales că sancțiunea unei încălcări săvârșite cu rea-credință nu este suspendarea contului de TikTok.

Este posibilitatea înlocuirii arestului la domiciliu cu arestarea preventivă.

Și atunci apare întrebarea inevitabilă:

Ce înseamnă „etc.” într-o obligație procesuală a cărei încălcare poate conduce la încarcerare?

Facebook – clar.

Instagram – clar.

TikTok – clar.

Dar YouTube?

X?

Threads?

Reddit?

Telegram?

WhatsApp?

LinkedIn?

Un forum de discuții?

Secțiunea de comentarii a unui ziar?

Discord?

O platformă care va apărea săptămâna viitoare?

Și ce înseamnă „să nu folosească”?

Să nu posteze?

Să nu comenteze?

Să nu distribuie?

Să nu trimită mesaje?

Sau nici măcar să nu deschidă aplicația?

Poate citi fără cont?

Poate vedea un link TikTok trimis de altcineva?

Poate urmări un videoclip?

Poate cineva din aceeași locuință să îi arate o postare de pe propriul telefon?

Întrebările pot părea ridicole.

Dar vor înceta instantaneu să fie ridicole în momentul în care procurorul va solicita arestarea preventivă pentru încălcarea „cu rea-credință” a obligației.

În materie de libertate individuală, „etc.” nu este un amănunt stilistic.

Este diferența dintre o conduită permisă și una care poate conduce la privarea de libertate.

Nu este prima asemenea hotărâre în România

Ar fi comod să credem că soluția Judecătoriei Sectorului 1 reprezintă o excentricitate izolată.

Nu este.

La 6 august 2025, Tribunalul Neamț, prin Decizia nr. 99/2025, pronunțată în dosarul nr. 6269/279/2025/a2, a mers chiar mai departe.

Instanța a înlocuit controlul judiciar cu arestul la domiciliu al unui inculpat trimis în judecată pentru trei infracțiuni de amenințare și ultraj contra bunelor moravuri și i-a interzis accesul la internet de pe orice dispozitiv, enumerând laptopul, tableta, smartphone-ul, Smart TV-ul și calculatorul, precum și o listă impresionantă de platforme: Snapchat, Instagram, Messenger, Facebook, WhatsApp, Telegram, Twitter, TikTok, Skype și Viber.

Interdicția privea inclusiv utilizarea conturilor altor persoane ori accesul prin Wi-Fi, date mobile sau hotspot.

Decizia Tribunalului Neamț a fost definitivă.

Faptul că există o hotărâre definitivă nu înseamnă însă că s-a născut un izvor de drept.

România nu funcționează după regula precedentului obligatoriu al Tribunalului Neamț.

Dimpotrivă, existența unor asemenea soluții arată că problema începe să capete relevanță practică și merită lămurită.

Mai există și o speță recentă în care fundamentul juridic al interdicției este mult mai ușor de identificat.

În martie 2026, Curtea de Apel București a înlocuit arestul la domiciliu al unui inculpat acuzat de amenințări în scop terorist transmise prin mediul online cu măsura controlului judiciar și i-a impus obligația de a nu desfășura activitatea de care s-ar fi folosit pentru săvârșirea faptei, concretizată prin interdicția comunicării electronice și a accesării informațiilor din mediul online.

Ulterior, DIICOT a solicitat din nou arestarea sa, susținând că ar fi accesat anumite platforme. Judecătorul a respins cererea deoarece probele prezentate nu demonstrau cu standardul necesar că tocmai inculpatul era persoana din spatele respectivului pseudonim.

Această speță este relevantă din două motive.

În primul rând, instanța a legat expres restricția de activitatea de care inculpatul s-ar fi folosit pentru săvârșirea faptei – adică exact mecanismul art. 215 alin. (2) lit. e).

În al doilea rând, ne arată problema următoare:

una este să scrii într-o încheiere că inculpatul nu are voie pe internet.

Alta este să dovedești că a intrat.

Brățara electronică nu vede TikTok-ul

În cazul celor patru inculpați din Piața Victoriei, instanța a dispus atât interdicția rețelelor sociale, cât și purtarea permanentă a dispozitivului electronic de supraveghere.

Brățara poate spune dacă persoana a ieșit din perimetrul în care trebuie să se afle.

Dar nu poate spune dacă, la ora 22:13, persoana a deschis Instagram.

Art. 221 alin. (9) C.proc.pen. obligă autoritatea desemnată să verifice periodic respectarea măsurii și a obligațiilor, iar alin. (10) permite poliției să pătrundă în imobil fără consimțământ pentru supravegherea respectării arestului la domiciliu.

Numai că dreptul polițistului de a intra în locuință nu se confundă automat cu dreptul de a deschide telefonul inculpatului, de a-i cerceta istoricul browserului, aplicațiile, mesajele sau conturile.

Codul reglementează separat cercetarea datelor dintr-un sistem informatic: art. 168 C.proc.pen. definește percheziția informatică și, în cursul urmăririi penale, o supune autorizării judecătorului de drepturi și libertăți la cererea procurorului.

Nu susțin, desigur, că orice verificare privind respectarea unei obligații digitale presupune automat o percheziție informatică.

Susțin altceva:

art. 221 alin. (10) C.proc.pen. nu poate fi transformat prin interpretare într-un mandat general de control al telefonului celui arestat la domiciliu.

Și atunci revenim la problema practică.

Cum verificăm?

Îl întrebăm?

Ne uităm dacă apare online?

Verificăm IP-ul?

Solicităm date platformei?

Controlăm telefonul?

Ce facem dacă apare o postare de pe contul său, dar susține că parola era cunoscută de altcineva?

Ce facem dacă folosește un cont anonim?

Problema nu este imaginară. Speța judecată de Curtea de Apel București în vara acestui an arată exact dificultatea atribuirii unei activități online unei anumite persoane atunci când consecința solicitată este agravarea măsurii preventive.

Procesul penal nu poate înlocui dovada cu presupunerea că „doar el putea fi”.

Cu atât mai puțin atunci când următorul pas este arestarea preventivă.

Ce spune Curtea Europeană

Există și jurisprudență europeană exact asupra unei interdicții privind internetul aplicate în cadrul arestului la domiciliu.

În cauza Navalnyy împotriva Rusiei (nr. 2), hotărârea din 9 aprilie 2019, autoritățile îi interziseseră reclamantului, printre altele, utilizarea mijloacelor de comunicare și a internetului în perioada arestului la domiciliu.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că o asemenea interdicție interferează cu libertatea persoanei de a transmite și de a primi informații. Mai important, Curtea nu a stabilit că orice asemenea restricție ar fi, prin natura sa, incompatibilă cu Convenția.

Dimpotrivă, CEDO a admis că restricțiile asupra comunicațiilor unei persoane aflate în arest la domiciliu pot fi justificate în anumite circumstanțe de necesitățile unei anchete penale.

Problema în cauza respectivă a fost că restricțiile nu aveau o legătură aparentă cu necesitățile concrete ale anchetei și cu scopurile legitime ale procesului penal.

Acesta este, de fapt, testul care mi se pare relevant și pentru dreptul nostru:

există o legătură concretă între rețeaua socială interzisă, conduita imputată inculpatului și riscul procesual pe care măsura urmărește să îl înlăture?

Dacă da, restricția poate fi justificată.

Dacă nu, ea riscă să devină o sancțiune suplimentară inventată înainte de judecată.

Patru inculpați, o singură interdicție

Și aici apare poate cea mai importantă problemă din speța actuală.

Minuta publică a Judecătoriei Sectorului 1 aplică aceeași obligație tuturor celor patru inculpați:

fără Facebook, fără Instagram, fără TikTok și fără „etc.”.

Pentru unul dintre aceștia există public acuzația concretă că TikTok-ul ar fi fost utilizat pentru instigarea la participarea violentă la manifestație.

Din informațiile publice pe care le-am putut verifica nu rezultă însă aceeași legătură individuală între utilizarea rețelelor sociale și conduita imputată fiecăruia dintre ceilalți trei inculpați.

Aceasta nu înseamnă că asemenea elemente nu există în dosar.

Nu avem motivarea integrală și ar fi incorect să pretindem că știm ceea ce nu cunoaștem.

Dar tocmai acesta este punctul:

restricția trebuie justificată individual.

Măsurile preventive nu se aplică grupului.

Se aplică persoanei.

Art. 202 alin. (3) C.proc.pen. cere ca orice măsură preventivă să fie proporțională cu gravitatea acuzației și necesară pentru realizarea scopului urmărit.

Proporționalitatea nu poate fi colectivă.

Dacă A ar fi folosit TikTok pentru săvârșirea presupusei infracțiuni, acest fapt nu transformă automat contul de Instagram al lui B într-un pericol pentru buna desfășurare a procesului penal.

Măsura preventivă nu este o pedeapsă înaintea pedepsei

Aici cred că discuția trebuie desprinsă complet de simpatiile personale față de cei cercetați.

Poți considera comportamentul de la Piața Victoriei revoltător.

Poți considera că violența împotriva jandarmilor trebuie sancționată.

Poți considera că instigarea online la violență trebuie tratată cu maximă seriozitate.

Toate acestea sunt perfect compatibile cu o altă idee:

inculpatul nu este încă un condamnat, iar măsura preventivă nu este o pedeapsă anticipată.

Scopurile măsurilor preventive sunt cele prevăzute de art. 202 C.proc.pen.: buna desfășurare a procesului, împiedicarea sustragerii și prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni. Restricțiile atașate măsurii trebuie să servească acestor scopuri, nu să ofere societății o satisfacție suplimentară pentru comportamentul de care persoana este acuzată.

Altfel, logica devine seducător de simplă:

„A făcut rău pe TikTok? Luați-i TikTok-ul.”

Sună bine.

Probabil adună și like-uri.

Dar procesul penal nu se construiește din like-uri.

Restricția poate fi legitimă atunci când există un temei legal identificabil, o legătură reală cu fapta ori cu riscul procesual, o necesitate actuală și o întindere proporțională.

Problema apare când transformăm posibilitatea legală de individualizare a măsurii preventive într-o putere generală a judecătorului de a inventa orice interdicție pare utilă.

Art. 221 alin. (1), prin formula „restricții stabilite” de organul judiciar, nu ar trebui citit ca butonul „etc.” al Codului de procedură penală.

Cu atât mai mult după ce legiuitorul a intervenit în 2021 și a indicat expres, prin alin. (3), categoriile de obligații din art. 215 alin. (2) lit. d)-k) care pot fi atașate arestului la domiciliu.

Astăzi Facebook. Mâine ce?

Nu cred că soluția corectă este aceea de a afirma categoric că unui inculpat nu i se poate interzice niciodată accesul la o rețea socială.

Ar fi la fel de greșit ca opusul.

Există cauze în care internetul este chiar instrumentul prin care este săvârșită pretinsa infracțiune. Există cauze în care accesul la o anumită platformă poate facilita contactarea victimei, intimidarea martorilor, continuarea conduitei ori săvârșirea unor noi fapte.

În asemenea situații, o restricție digitală individualizată poate avea o justificare procesuală serioasă.

Dar atunci trebuie să spunem:

ce anume interzicem;

de ce interzicem;

în legătură cu ce faptă;

față de ce inculpat;

pentru înlăturarea cărui risc;

și cum poate persoana să știe, fără echivoc, când încalcă obligația.

Pentru că între:

„nu îl contacta pe martorul X prin Facebook”

și

„nu folosi Facebook, Instagram, TikTok etc.”

nu există numai o diferență de formulare.

Există o diferență de concepție asupra limitelor în care statul poate interveni în viața unei persoane încă prezumate nevinovate.

Iar dacă încălcarea cu rea-credință a acestei obligații poate deschide ușa arestului preventiv, exigența de claritate nu ar trebui să fie mai mică decât atunci când îi spunem omului pe ce ușă nu are voie să iasă.

Poate că peste câțiva ani interdicția rețelelor sociale va deveni o obligație procesuală expres reglementată.

Poate că legiuitorul va defini condițiile, întinderea, modalitatea de verificare și garanțiile aplicabile.

Până atunci însă avem Codul pe care îl avem.

Și, mai ales, avem un principiu ceva mai vechi decât TikTok-ul:

libertatea unei persoane nu poate depinde de un „etc.”.