„Ratiunea si finalitatea existentei statului se fundamenteaza pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constitutie, iar printre acestea se numara si dreptatea, care asigura nu doar buna functionare a statului, dar si increderea societatii in actiunea acestuia, in speta, in actul de justitie” (Curtea Constitutionala – decizia nr. 136/2021).

„Statul este dator sa creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru exercitarea functiilor sale de catre profesionisti care indeplinesc criterii profesionale si de probitate morala” (Curtea Constitutionala – decizia nr. 582/2016).

Se intampla uneori ca, inexplicabil, sa existe hotarari judecatoresti definitive care nu-si gasesc nicio ratiune in cadrul legislativ sau in realitatea logica.

Cu surprindere am aflat ca prevederea legala (art. 10 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor (in prezent abrogata)), care permite judecatorilor si procurorilor sa pledeze in cauzele lor personale, ale ascendentilor si descendentilor, ale sotilor, precum si ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor, ar permite de fapt judecatorilor si procurorilor sa devina avocatii acestor persoane, primind onorariu pentru activitatea juridica desfasurata.

S-a intamplat ca un judecator – cu grad de Curte de Apel – sa-si reprezinte mama in procese, solicitandu-i acesteia si primind de la aceasta (pe chitanta) suma de aproximativ 10.000 euro cu titlu de onorariu.

Nu conteaza, se pare, interdictia prevazuta expres de art. 10 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, care prevede ca „Judecatorii si procurorii (...) nu pot indeplini orice alta activitate care, potrivit legii, se realizeaza de avocat” si nici infractiunea prevazuta de art. 25 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat - „Exercitarea, fara drept, a oricarei activitati specifice profesiei de avocat constituie infractiune si se pedepseste potrivit legii penale”.

Trecand peste imoralul situatiei, personal, traiam cu impresia (se pare gresita) ca reprezentarea clientilor in instanta si primirea unor sume de bani cu titlu de onorariu caracterizeaza activitatea avocatilor si nu poate fi desfasurata de alte persoane, cu atat mai putin de judecatori si procurori.

Sase judecatori (solutionand o cauza in prima instanta, apel si recurs) sustin ca este perfect legal ca un judecator, reprezentandu-si ascendentul in instanta, sa primeasca sume de bani (consistente) cu titlu de onorariu.

Trecand peste neregularitatile procedurale (hotarare nemotivata sau partial motivata), absurdul concluziei depaseste puterea mea de intelegere.

Un judecator, care trebuie sa se bucure mereu de o buna reputatie si sa nu aiba manifestari care aduc atingere onoarei sau probitatii profesionale, solicita sume de bani mamei sale ca sa o reprezinte in procese si alti judecatori considera ca acest lucru este perfect legal.

Intreaga discutie cu incompatibilitatile magistratilor si cu faptul ca, tocmai pentru aceste incompatibilitati, beneficiaza de diferite avantaje, deseori evaluabile in bani, este suprarealista, se pare, pentru ca orice judecator isi poate reprezenta rudele, primind onorarii.

Se pare insa ca se intampla uneori ca statul sa esueze in obligatia sa de a garanta buna functionare a serviciului public al justitiei. Se intampla uneori ca acest lucru sa se datoreze incalcarii propriei sale obligatii de a impune standarde etice si profesionale, in special celor chemati sa indeplineasca activitati ori servicii de interes public si, cu atat mai mult, celor care infaptuiesc acte de autoritate publica (Curtea Constitutionala – decizia nr. 582/2016).

Intrebarea retorica – de ce nu exista incredere in actul de justitie – ramane o intrebare retorica, pentru ca nu exista explicatie in cadrul legislativ sau in realitatea logica, pentru ca deseori justitia se lasa manipulata, pentru ca uneori standardele etice lasa de dorit si pentru ca, asa cum spunea cineva, acolo unde justitia nu functioneaza este periculos sa ai dreptate.

Mai sus este doar unul dintre rezultatele absurde ale proceselor solutionate definitiv la nivel intern. Din pacate, asemenea rezultate se obtin deseori in urma unor elemente ce intervin in procese si care nu au legatura cu dreptatea.

***

Se intampla insa uneori ca, dupa ce esueaza lamentabil in respectarea drepturilor omului, justitia sa-si reia locul si sa remedieze situatia, in masura posibilului.

Exista patru judecatori care au fost hartuiti de procurori din diverse motive (asupra carora nu voi insista acum), fiind cercetati, acuzati si chiar trimisi in judecata pentru fapte care nu au existat.

Acesti judecatori nu au renuntat sa caute reparatia pentru prejudiciile suferite, desi au intampinat dificultati majore, actiunea fiind respinsa de doua instante ca fiind inadmisibila, cu motivarea ca Statul nu poate fi raspunzator.

Insa „orice actiune a statului, chiar legala fiind, daca prin finalitatea ei devine injusta/nedreapta pentru cetatean, trebuie insotita de un remediu normativ corespunzator in vederea restabilirii starii de dreptate atat in privinta persoanei in cauza, cat si pentru societate” - (Curtea Constitutionala – decizia nr. 136/2021).

Inalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca actiunea este admisibila, intrucat „prin invocarea nesocotirii dreptului la un proces echitabil, se sustine (...) o raspundere obiectiva care se antreneaza in sarcina acestuia”.

In rejudecare, instanta a constatat ca Statul raspunde pentru prejudiciile cauzate de functionarea defectuoasa a serviciului public al justitiei si a dispus repararea pecuniara a prejudiciului moral suferit. Desigur, suma de bani acordata nu poate repara integral efectele negative ale hartuirii la care cei 4 judecatori au fost supusi.

Insa justitia a dovedit ca poate avea tresariri si se poate trezi atunci cand cetatenii sunt victimele sistemului. Greutatea cu care justitia reactioneaza reprezinta inca o problema majora, insa faptul ca reactioneaza este dovada ca exista.

M-a inspirat mereu legenda „il y a des juges à Berlin” [trad. exista judecatori la Berlin], care exprima increderea in justitie a unui morar in fata regelui Prusiei Frederik II, refuzand oferta acestuia sa ii cumpere moara si replicand ca „exista judecatori la Berlin” atunci cand regele sustinea ca oricum ar putea prelua moara fara sa plateasca vreun ban.

Ma inspira mereu speranta ca justitia este acolo si ca nu exista elemente fara legatura cu dreptatea care sa intervina si sa afecteze reactia justitiei la ilicitul care se intampla uneori in societate.

av. Corina POPESCU

Avocat. Doctor in drept.

Baroul Bucuresti. Baroul Paris.