Lumea Justitiei prezinta discursul sustinut de presedintele Uniunii Juristilor din Romania (UJR), av. dr. Ioan Chelaru (foto), in cadrul Conferintei “Dreptul si stiintele juridice in postmodernitate”, organizata joi, 3 iulie 2025, cu ocazia Zilei Justitiei. Un eveniment la care au luat parte presedinta Asociatiei Magistratilor din Romania, judecatoarea Andreea Ciuca, presedinta Uniunii Nationale a Judecatorilor din Romania, judecatoarea Dana Girbovan, ministrul Justitiei Radu Marinescu, presedinta Camerei Notarilor Publici Bucuresti Laura Badiu, presedintele Uniunii Nationale a Executorilor Judecatoresti Bogdan Maghiar, magistrati, avocati si juristi.

Redam discursul presedintelui UJR Ioan Chelaru:

“Motto: „M-am ferit să fac din Adevăr un idol, i-am dat mai degrabă o denumire umilă, și anume Exactitate” (Marguerite YOURCENAR – Piatra filosofală)

Am afirmat și afirm în continuare că dreptul creează realitatea, chiar dacă o bună și însemnată parte a reprezentanților lumii juridice afirmă contrariul, anume că realitatea socială este aceea care cauzează necesitatea legiferării și a schimbărilor în arhitectura gândirii juridice, de unde și formula devenită clasică – „viața face dreptul”. Asemeni curentelor artistice și de gândire, gnoseologia fiecărui veac a condus la modificarea stilului de viață. Tot la fel, mutațiile centrului în care situăm adevărul juridic și originea acestui concept conduc implicit la schimbarea de conținut a vieții juridice într-o societate, la un moment istoric dat. Trebuie subliniat dintr-un început că nimic în istorie nu este a priori asigurat și din ratarea ocaziilor de schimbare profundă și din așteptarea la nesfârșit nu a ieșit niciodată depășirea crizelor și cred că nici acum n-are cum să iasă.

Să ne gândim doar la impactul teoriei relativității asupra întregilor sisteme de cultură și viață europeană. Elita culturală și universitară a trecut atunci printr-un frison care a generat literatura existențialistă și apoi creațiile absurdului, iar tehnica a luat un avânt exploziv. Pentru câteva decenii, lumea păruse că și-a pierdut centrul, punctul fix și tihna. Psihanaliza a creat un teritoriu și o deschidere colosală, zeii s-au mutat în om ca fabulații sau nevoi ale subconștientului. Aproape fiecare veac a trecut prin asemenea momente de intensă provocare care au pus la grele încercări limitele umanității din noi, spațiul nostru de oglindire și siguranță a fost tulburat, am întâlnit fățiș partea noastră întunecată și spaima că temeiul lumii se dărâmă. Socrate și Copernic au fost artizani ai unor asemenea mutații în conștiința de sine a omului. Umanitatea și-a regăsit chipul în forme noi de manifestare estetică, științifică, tehnică, în alte forme de trai și de confort. Modalitățile analitice severe ale gândirii logice s-au relaxat până la infinita libertate a probabilității. Între valorile de adevăr și fals, variabilele sunt infinite și deseori provocatoare.

Înainte de a pune pe hârtie aceste rostiri, am întrebat persoane avizate, prin natura obiectului lor de cercetare, despre postmodernismul în sine și prin ce anume se caracterizează. Se pare că nu există o „summa” de trăsături comune tuturor actelor vieții din secolul XX, interval în care s-ar situa postmodernismul, până la apariția acestui surprinzător și nou-nouț Post-adevăr care naște uluire și consternare printre intelectualii formați în Universități de prestigiu. Știam că nimic nu e nou sub soare, dar să dai greutate de adevăr unor fabulații pentru motivul simplu că o majoritate le-ar putea crede este, spun eu, prea mult… și totuși se întâmplă…

Una dintre trăsăturile, care ne interesează în mod special, ale acestui pseudo-curent postmodern este distrucția canoanelor gândirii, ale artei, ale formei, ale rigurozității logice. Dacă, pentru domeniul literar și artistic, această decanonizare a dat naștere unor opere literare remarcabile și unor curente în artă de maximă valoare, nu același efect s-a cristalizat în știința juridică. Dreptul – care a reprezentat, de-a lungul mileniilor, misterul formator și motorul civilizațiilor, arma și urma secretă a sensului civilizației occidentale – și-a pierdut calibrul și a fost declasat din funcția sa primară de Valoare sacră a umanității, a decăzut până la a fi un domeniu cuprins în teritoriul lărgit al științelor dedicate societății, ca un fel de anexă a sociologiei.

Văd, și chiar simt acest lucru și sunt cuprins de melancolie, nu neapărat pentru că știința juridică a fost spațiul meu vital de predilecție, ci pentru că societatea însăși este în pierdere majoră atunci când prestanța conceptului și a principiilor de drept decade și se relativizează până la a fi pusă în discuție valoarea lor postulativă.

Lumea occidentală a trăit veacuri la rând cu respectul legii divine și legii umane, concomitent. Exista o ierarhie a dreptului, scolastică, severă, care separa, în funcție de izvoare, legea în: Divină, Umană sau Civilă și Naturală, aceasta fiind și subordonarea firească, sistemică, de sus în jos, a instituțiilor fundamentale juridice. Secularizarea dreptului, care a debutat prin gândirea iluministă, s-a încheiat la începutul secolului XX, când a început acest fenomen numit postmodernism. Este oare o coincidență?

Mă gândesc că sistemul conceptual al dreptului în filoanele sale principiale s-a desăvârșit în timp, aidoma scrierilor care compun Biblia, și a rămas integru până astăzi. Ce a schimbat, de fapt, postmodernismul? Ce a adăugat și unde a știrbit autoritatea rațiunii cauzale, silogistice, care a fost baza argumentării oricărui act de judecată sau analiză? Ei bine, astăzi, și asta se observă cu ochiul liber inclusiv în motivările instanțelor și argumentele părților, construcția argumentativă părăsește strictețea logicii și a cauzalității obiective. Prezumția, comandamentul public sau politic își revendică un drept nemeritat în actul de justiție. Este simptomatică această dereglare a sensului vorbirii și argumentării juste. Am ajuns să credem că este posibil chiar orice?

Am văzut recent, spre exemplu, o succintă analiză a noțiunii de compromis privită ca soluție, așa cum este cunoscut și definit în spațiul juridic continental, atât în tradiția arbitrajului comercial, cât și în dreptul privat și public. Am sesizat cum s-a legat ideea de compromis de cea de reprezentare, dar și împrejurarea că, mai nou, există autori renumiți și recunoscuți care apreciază că un compromis inclusiv în politică e bun, chiar necesar, atât timp cât e în beneficiul comunității. Pentru că o comunitate – de la familie la popor – se formează precum compromisul, cu o componentă „comercială”, de tranzacție și una afectivă, de sacrificiu mutual. Dacă una dintre componente lipsește, mai bine te lipsești de compromis și, continuă autorul pomenit, „oricât de sentimental ar suna, la urma urmei la asta se reduce totul, la latura afectivă a compromisului – la iubire, în concret spus”1.

Pe de altă parte, legislația însăși a pierdut coerența, patinează pe gheața multiplicității de sensuri, încât sfârșește în munți de maculatură care desfigurează însăși esența legii, prestanța sa, forța de coerciție, vigilența pragmatică privind domeniul de aplicabilitate. Rigoarea sintetică, hărnicia analitică asupra domeniului reglementat par criterii de mult timp abandonate. Legea începe să aducă din ce în ce mai mult cu o eșuată lucrare literară sau o eseistică dedicată în care nu este vizibilă intriga. Se legiferează ca pe șantier, într-o hărnicie disperată, dată de un posibil cataclism.

Constat uneori, cu mare părere de rău, chiar uluit, golirea conceptului juridic de sensul său originar și că, de fapt, nici măcar unii dintre practicanții profesiilor juridice nu stăpânesc cu precizie arsenalul „jargonului” nostru specific. Vorbirea disciplinată juridică este dereglată, aproximativă, învăluitoare, ajustată de fentă, de acel „îîîîî” de pauză a gândirii, care e semn de improvizație ad-hoc, precară. Ca atare, ne vedem, așadar, în mijlocul unei mari dezordini din care, câteodată și doar accidental, ies lucruri potrivite. Aș numi-o nebuloasă postmodernă.

Pentru că, fiind între noi, putem să o spunem, starea de jurist, starea noastră profesională există nu când ai învățat pe de rost legile, hotărârile Înaltei Curți, ale Curții Constituționale sau instituțiile juridice din operele iluștrilor profesori etc. Nu, evident nu. Această stare se ivește când peste toate aceste informații, la care avem acces toți, pui ceva în plus, ceva ce nu poți explica, exprima, indica, dar, în mod cert, este în plus; legile acelea se declină în mintea și sufletul tău în așa manieră încât creează acel element special care ne duce și, de multe ori, ne confirmă statutul de jurist. E valabil implicit și cu statutul de avocat trăit de mine aproape jumătate de secol și cred că ajungi la această stare după ce adaugi ceva ce doar tu simți că ai adăugat, ceva ce nu găsești în cărți sau legi, în strategii de marketing, nume de brand, renume, relații etc. Această stare pe care o trăim cu toții cred că se bazează mai curând pe aspectele nedescifrabile ale fiecăruia decât pe lucrurile clar și mecanic exprimabile.

Și încă ceva, cu legiferarea actuală se petrece ca și cu limbile naționale. Cu viteze uluitoare se includ sute, mii de cuvinte improprii, împrumuturi și aproximări. Modele integrale de legislație străină, proiecte și modele de programe străine sunt copiate la punct și virgulă, fără o prealabilă adecvare la întregul edificiu legal național, în primul rând la cel constituțional, la specific și la firescul comportamental al comunităților. Cu toții, chiar și țări cu pretenții de civilizație superioară, au probleme asemănătoare. Legislația statelor europene se mișcă în cadență de flașnetă, încât deseori nu prea mai distingem cine suntem și nu ne regăsim chipul nostru adevărat.

Obișnuiesc, în ultima vreme, să frecventez evenimente culturale și expoziții de artă, de fotografie, teatru, simt nevoia adecvării la ceea ce oferă astăzi lumea dinafara zonei mele de activitate profesională. Se experimentează mult, se încearcă metode noi, colaje, adaosuri de metal sau lut în pictură, publicul este așezat în scenă, a devenit participativ, dialogal. Îi înțeleg pe artiștii care vor cu obstinație să fie originali, dar câteodată îmi este dor de pictură, de canon, de formă și compoziție, de liniștea contemplării, de teatru, nu vreau să caut și să sap după narativul din spatele vizualului. Vreau ca Frumosul să mă lovească direct în plex, așa cum lovește simplitatea Adevărului absolut din preceptele juridice romane sau din postulatele lui Euclid. Rațiunea imbatabilă și valorile Binelui, Frumosului și Adevărului sunt, totuși, marele mister al creației lui Dumnezeu și pe aceasta doresc să mă sprijin în continuare. Le caut peste tot, prin acel instrument subtil care este cultura, mereu insuficientă, mereu ajustabilă, prin hărnicia curiozității și a lecturii.

Postmodernismul în știința juridică ne-a scos din simplitatea sacră a rațiunii despre care nu știm de unde ne vine, datorită căreia, cum bine spunea cineva, starea noastră de juriști se cutremură uneori (uneori nu mai suntem „în stare” sau nu mai „avem starea”). Totuși eu cred, în continuare, că „Do ut des” – esența sinalagmatică a contractului nu se va schimba, oricât am săpa prin mintea noastră sau a oricărui ordinator virtual. Și tot postmodernismul ne-a scos din imperiul strălucitor al unei culturi argumentativ-interpretative, pentru a înlocui evidența cu un „narativ” impropriu.

Auzim tot mai des acest termen: „narativul” din spatele, narativul abscons, ascuns ori evident… Cum nu s-a obosit, după știința mea, vreun exeget să explice natura acestui concept inflaționist, apreciez că reprezintă o experiență sau o istorie care încearcă să justifice orice făptuire estetică, constructivă, legală, politică și că este propriu-zisa justificare a unui fapt care, fiind ermetic ascuns, trebuie tradus, explicat, povestit. Nu vi se pare că însăși legislația a devenit un narativ, o justificare a unei intenții nu întotdeauna necesară și aproape totdeauna impură? Mă sperie gândul că legile ar putea deveni, dacă nu cumva sunt deja, instrumente de manipulare aidoma știrilor fake orientate către un scop precis.

Dar chiar și în fața acestei realități, care nu ne lasă indiferenți și ne îngrijorează, aceea a manipulării prin lege, avem loc pentru o detentă salvatoare, care ne este lăsată moștenire prin canoanele dreptului, neschimbate de mii de ani, și acolo unde legea trădează, dreptul restabilește echilibrul balanței zeiței. Eu, personal, cred că nu se va putea trăi în occident sau aiurea, clipă de clipă, prin exercițiul continuu al manipulărilor de tot felul. Fericirea omului nu stă doar în devenirea personală și înălțarea unui sine ipotetic, pentru că, privindu-ne în oglinda valorilor relative exclusiv occidentale, ne cuprinde urâtul pustiului și amărăciunea. Ne vom aminti că problemele adevărate sunt în altă parte, și nu în exaltarea unor teme ca identitatea de gen, că binele, adevărul și dreptatea se făptuiesc de la om la om, de la țară la țară. Ne vom aminti, sigur, că strângerea de mână este cel mai puternic și exact contract și, în această strângere de mână, stau binele, adevărul, frumusețea acestei lumi și toate canoanele dreptății”.