1. Nu o cunosc personal pe doamna Dana Girbovan. I-am urmarit insa declaratiile publice facute de-a lungul timpului. Totdeauna masurate, pertinente, argumentate, curajoase.

Cele 12 puncte propuse ca program pentru reformarea (poate mai potrivit spus ar fi asanarea) sistemului judiciar, desi nu epuizeaza toate problemele (una dintre acestea ar fi definirea infraconstitutionala a autoritatii ministrului justitiei asupra Ministerului Public), m-au convins ca poate fi un excelent ministru al justitiei. De aceea am salutat propunerea sa in aceasta functie de catre Premierul Viorica Dancila – avand toate temeiurile sa cred ca in spatele ideii respective nu se gasea nici un gand ascuns si nici un calcul pervers – precum si acceptarea ofertei de catre distinsa judecatoare de la Cluj.

Ca ideea aducerii doamnei Girbovan in Guvern a fost cu adevarat  excelenta ne-au dovedit-o atacurile imunde lansate de indata la adresa ei, toate culminand cu refuzul lui Klaus Werner Iohannis de a semna decretul prezidential de numire, desi nu avea nici un motiv legal de natura a-i justifica opozitia.

Le-a urmat cererea judecatoarei Andrea Chis, in calitate de membra a CSM, ca Inspectia judiciara sa cerceteze in ce masura nu a fost incalcata interdictia magistratilor de a face politica. Am condamnat public in toate chipurile aceste incercari scandaloase (si pentru moment reusite) de a bloca accesul unei persoane ireprosabile din punct de vedere profesional si moral, in fruntea Ministerului Justitiei, numai pentru ca opiniile sale nu coincid cu cele ale magistratilor #rezist si ale fortelor oculte al caror brat inarmat acestia sunt.

Iata de ce m-a bucurat declaratia Primului Ministru potrivit careia nu a renuntat la propunerea sa privindu-o pe Dana Girbovan, propunere care, din punct de vedere legal, poate fi oricand repetata. Daca nu s-ar putea repeta ar insemna ca Presedintele Republicii, ales pe lista unui partid, ar avea un drept de veto cu privire la formarea Guvernului de catre un alt partid, mandatat in acest sens de alegatori.

M-a intristat, insa, interviul doamnei Girbovan, sugerand ca nu va mai accepta o a doua nominalizare. Sper sa fie doar o declaratie tactica sau una reflectand o justificata, desi mult prea rapida, dar trecatoare stare de sila. Oricum, niciodata sa nu zicem niciodata!

Tema principala pe care doresc sa o abordez este, insa, alta. Este vorba despre confuzia existenta uneori chiar si in cugetul celor mai luminati dintre noi, cu privire la ceea ce inseamna „politicul”, raportarea la „politica”, precum si relatia dintre tehnocratie si guvernare.

2. Pentru doamna judecator Chis, a iesi pe treptele tribunalelor si a demonstra impotriva politicii penale a Guvernului, inclusiv cerand demisia din functii publice a unor oameni politici, nu inseamna a face politica. In schimb acceptarea de principiu a numirii intr-o functie de interes public este act politic. Desi, potrivit legii, intrarea in Guvern se realizeaza printr-o procedura care implica, dupa caz, Primul ministru desemnat si Parlamentul, sau Primul ministru in exercitiu si Presedintele; cu mentiunea ca Parlamentul are un drept de veto asupra propunerii, in timp ce Presedintele nu are decat un drept de control al regularitatii procedurale si unul de a cere reluarea reflectiei cu privire la persoana avuta in vedere de seful executivului.

Manifestarea de vointa a celui propus nu intra in discutie, din punct de vedere formal, inainte de parcurgerea procedurii amintite. Consultarea sa prealabila este de domeniul bunului simt, iar bunul simt nu poate fi legiferat. De aceea lipsa lui nu produce efecte juridice, ci numai tulburare sociala. Doamna Chis e o dovada vie in acest sens.

Acceptarea are consecinte juridice numai dupa depunerea juramanului in fata Presedintelui Republicii. Doar din acel moment cel in cauza devine ministru si raspunde pentru aceasta. Pana atunci el poate lasa fara consecinte in plan personal numirea, refuzand sa se angajeze prin juramant.

Cu exceptia decaderilor din dreptul de a fi membru al Guvernului, incompatibilitatile intre demnitatea (nu functia) de ministru si alte demnitati sau functii detinute de cel in cauza apar tot doar in momentul in care numirea ca ministru este acceptata de cel in cauza prin juramant. Depunerea acestuia echivaleaza cu demisia din pozitiile care genereaza incompatibilitatea (inexistenta anterior). O asemenea demisie, care tot din ratiuni de bun simt, de regula este formalizata anterior, fiind un act unilateral, poate produce efecte instantaneu, aprobarea sa nefiind necesara.

Cum, in cazul magistratilor numiti ministri, cel in fata caruia se depune juramantul si cel care prin decretul sau oficializeaza luarea la cunostinta a demisiei, este una si aceeasi persoana, respectiv Presedintele Republicii, problema se rezolva de la sine.

Aceasta este solutia juridica curata, indiferent de libajul, uneori confuz, al diferitelor reglementari, si de interpretarile lor literal-mestesugaresti. Recurgerea la ea evita si artificiul, putin jenant, al retragerii demisiei (act uilateral si, deci, in principiu, irevocabil), ca si riscul ca, din „nebagare de seama”, demisia sa fie inregistrata oficial inainte ca retragerea sa mai fie necesara. (Ca sa nu mai vorbim despre dezbaterea inutila privind masura in care o demisie neoficializata a stins raportul juridic din care rezulta incompatibilitatea.)

3. Doamna Chis, confundand politica cu partizanatul, merge insa mai departe si zice ca a discuta, chiar si informal si de principiu, cu un om politic eventualitatea intrarii intr-o echipa guvernamentala inseamna a face politica; ceea ce magistratilor le este interzis.

A discuta, insa, ca magistrat, cu trimsii serviciilor secrete sau ai ambasadelor straine, despre dosarele pe rol si sentintele care urmeaza a fi pronuntate, nu are caracter politic. Nici parteneriatul de nadejde intre judecatori si procurori in instrumentarea cazurilor cu deznodamant anuntat, nu tine de domeniul politicului. Nici divulgarea unor date din dosarele de urmarire penala (cum ar fi cel avand ca obiect rapirile unor fete de la Caracal) pentru a crea o anumita emotie publica care sa influenteze decizia politica, in scopul – vezi Doamnei! – apararii statutului procurorilor, nu inseamna a face politica.  Magistratii care savarsesc asemnea fapte nu au de ce raspunde din punct de vedere juridic. Apud Andreea Chis. 

Desigur, nici Codruta Kovesi nu a facut politica in sufrageria ministrului Oprea, unde invitat era si directorul SRI, George Maior, caci, cu certitudine, nu discuta despre intrarea sa in Guvern. Exista unele marturii despre continutul foarte politic al acelei discutii, dar, in lipsa certificarii din partea unei institutii abilitate, amintirile participantilor, relatate la mare departare in timp de eveniment, nu pot inlatura dubiile si evita speculatiile. Prin comparatie cu acest episod, insa, o posibila discutie despre nu se stie ce (dar „stim noi” – nu-i asa?), la care nu exista martori dar data ca sigura de un agent de informatii publice absolut nesigure (sic!), pe care Dana Girbovan ar fi avut-o cu un om politic, ar fi ramas o gluma complet irelevanta, daca nu ar fi fost preluata de un membru al CSM care sa faca din ea temei al unei sanctiuni de rasunet public.Mentalitatea judecatoarei Chis cu privire la aceasta manevra, este sublima in ticalosia ei. Poate ca acuzata nu are nici o vina, zice Chis ipocrit, dar este bine ca prin aplicarea abuziva a unei reguli interpretate abuziv (sic!) sa se dea posibilitatea acuzatului a-si dovedi nevinovatia in urma unei proceduri la Curtea Constitutionala. Interpretarea abuziva este scuzabila intrucat regula adecvata – evident in conceptia morala a Andreei Chis - si presupus incalcata, nu exsita inca (sic!); dar ancheta va face posibila tocmai adoptarea ei.

Mecanismul de productie a acestor aberatii trebuie putin explicat. Chis si specia magistratilor #rezist au o conceptie asupra organizarii societatii, asezata pe temelia unui set de valori pseudo-morale cu geometrie variabila, propriu lor. Aceasta conceptie traieste in afara legii, dar si a teoriei generale a dreptului, a logicii si a principiilor consacrate de management social-politic. Ei bine, magistratii respectivi vor sa ii confere acestei conceptii forta legii si sa o aduca in spatiului dreptului, acordandu-i garantiile puterii coercitive a statului. In acest sens formuleaza acuzatii pornind de la prevederi legale inexistente, pe care apoi le valideaza, evident in afara ordinii constitutionale, „parteneri de nadejde” din alte institutii decat cele cu competente legislative. Puterea oficiala a acestora este folosita pentru a substitui puterea legislativa oficiala, fie ca vorbim de legiuitorul titular, fie de cel delegat.

Or, asta este politica in sensul cel mai aspru al cuvantului. Politica subversiva, anticonstitutionala, nedemocrata, dar politica. Scopul ei este modificarea ilegitima a ordinii de drept stabilite prin Constitutie si preluarea intregii puteri de la statul oficial al natiunii romane, de catre tribul #rezist.

Ca ministru al justitiei, Dana Girbovan ar fi avut misiunea sa puna capat acestui sistem legislativ paraconstitutional si acestui sistem judiciar paralegal, parajudiciar si parajudecatoresc. Ar fi putut-o face. Avea capacitatea sa o faca. De aceea nu trebuia lasata sa o faca.

4. Sa spunem, insa, ca si doamna Girbovan, si cei asemenea domniei sale, usureaza misiunea criticilor sai si a oponentilor adevaratului stat democratic si de drept. Asta intrucat si domniilor lor politica li se pare asemenea sexului: categoric necesar, dar oarecum rusinos.

De aici rezulta ca tot rusinoasa este si apartenenta la un partid. Idealul este sa fii tehnocrat, independent si militant civic. Numai ca, in lupta dintre mimozele civice si animalele politice, acestea din urma vor invinge. Ca balerin nu te poti duce sa te lupti in finala campionatului mondial de box, contand pe faptul ca ai un joc de picioare excelent.

Politica nu este altceva decat puterea exercitata in folosul unei comunitati, pentru organizarea acesteia si gestionarea intereselor ei. In acest sens, politic este totul. Cand o gospodina decide ce are de gatit, tinand seama de bugetul familiei si de preferintele sau dietele membrilor acesteia, ea face politica culinara. Si nu se rusineaza de asta.

Cum nimeni nu detine cu adevarat toata puterea, exercitarea celei pe care fiecare o are se produce in concurs, daca nu chiar in confruntare cu ceilalti detinatori de putere. Cui nu ii place sa se bata nu are, deci, de ce intra in politica. Asemenea rugbyului, politica de calitate este un joc de golani jucat de gentlemeni.

Cand un magistrat renunta la magistratura pentru a exercita puterea in calitate de ministru, el accepta sa faca politica. Si nu politica lui personala, caci nu administreaza doar puterea sa ca persoana fizica, ci puterea partidului de guvernamant, care insumeaza fractiunile de putere primite de la cetatenii care l-au votat. Fara aceasta putere tehnocratia este vorba goala. Asociata cu puterea, ea devine fapta si doar fapta inseamna istorie.

5. Constitutia Romaniei este clara. Conform art. 102.1. „Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice.” La paragraful 3 al aceluiasi articol citim: „Guvernul este alcatuit din prim-ministru, ministri si alti membri stabiliti prin lege organica.” Iar art. 109.1. dispune ca „Guvernul raspunde politic numai in fata Parlamentului pentru intreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului raspunde politic solidar cu ceilalti membri pentru activitatea Guvernului si pentru actele acestuia.”

Prin urmare, calitatea de membru al Guvernului este una politica (si vorbim, desigur, de exercitarea ei, iar nu de acceptarea asumarii ei sub conditia desemnarii de catre premier si a emiterii decretului prezidential de numire) iar raspunderea este tot politica. Mai mult, raspunderea membrilor Guvernului este solidara, fiecare avand de indeplinit programul acceptat de Parlament, iar nu un program personal. Neindeplinirea acestuia atrage raspunderea.

Atunci cand spunem ca programul in 12 puncte prezentat de cetateana Girbovan (ca sa folosim expresia comunicatului administratiei prezidentiale) era excelent, o facem pentru ca el era compatibil cu programul guvernului supus aprobarii si controlului politic parlamentar, si il detalia cu abilitatile unui tehnocrat. Acela era insa un program politic iar nu unul tehnic. Pentru indeplinirea lui urmau sa raspunda toti membrii Guvernului, tot asa cum ministrul justitiei urma sa raspunda pentru indeplinirea programului in celelalte componente ale sale. Asta este regula jocului si nu vad cum si de ce ar putea fi schimbata.

In aceste conditii nici un ministru nu este independent. „Independenta” unui ministru inseamna doar ca Premierul ii acorda toata increderea si il sprijina in demersurile sale. Nimic mai mult de atat. Guvernul nu se poate angaja a priori ca va aproba tot ce va propune ministrul in cauza. Ar fi neconstitutional / ilegal.

Pe de alta parte, un judecator, atunci cand pronunta o sentinta exercitand puterea incredintata lui, face politica. Nu insa politica partizana (de partid). Si, desigur, nici politica legislativa. El administreaza insa aplicarea legii, adica o aplica in concret recurgand, dupa nevoi, la standardele juridice nedeterminate care permit, in fiecare speta, corectarea si completarea dreptului pozitiv si a raporturilor juridice subiective in asa fel incat, in exercitiul ei, legea sa ramana mereu conforma cu scopurile in lumina carora a fost adoptata, circumscrise de constantele obiective ale domeniului reglementat, si totodata loiala interesului colectiv / national in permanenta dinamica. Altminteri actul de justitie ar fi lasat in grija computerelor.

Lato sensu si judecatorul este un om politic, iar nu un tehnocrat steril cu ochelari de cal. El se supune legii, dar legea este si ea un organism viu, si orice judecator este si putin legiuitor (fix in limitele permise de lege), precum orice actor este si putin dramaturg si orice cantaret este si putin compozitor. Cand judecatorul devine ministru, el schimba doar felul de a exercita puterea si instrumentele exercitarii ei.

De aceea, este gresit, inutil si contraproductiv sa incerci a sustine ca poti intra in Guvern precum un monah in pustie, ca si cand daca ai recunoaste ca faci politica ar fi egal cu a admite ca ai sifilis. Din aceasta confuzie vine si alta, cu efecte mai grave, constand in glorificarea refuzului luptei si a determinarii de a ramane pe pozitie in fata asaltului advers. Cand oponentul rezista si tu trebuie sa rezisti. Nu poti spune: „Nu va plac, am plecat!” Invingatorul nu pleaca niciodata; iar cel care pleaca nu este niciodata invingator. 

Fanaticii #rezist (i-am exclus pe escroci) nu sunt toleranti pentru ca nu se indoiesc de justetea cauzei lor. Cei care li se opun, fie ei si empatici si subtili, inca trebuie sa isi marturiseasca valorile si sa fie gata a se sacrifica pentru ele, imbracand camasa mortii, daca este cazul.

Intr-o asemenea lupta succesul nu este niciodata garantat. A incerca, este insa mai important decat a invinge. Si nu esti niciodata invins – ori, cel putin, cauza ta nu este niciodata pierduta – atat timp cat nu renunti sa incerci.

Asta astept eu de la judecatoarea Dana Girbovan si la magistratii beneficiari de stiinta si constiinta, asemenea ei. Altminteri vor ramane asemenea acelor flori din poezia eminesciana, care „toate bat la poarta vietii, dar se scutur multe moarte”.