„Secole la rând statul a deținut monopolul pentru folosirea forței în societatea omenească. Inegalitatea raporturilor de putere dintre stat și cetățean menținea ordinea și contribuia la conservarea civilizației moderne. Însă de-a lungul ultimelor decenii avantajul statului a scăzut. Astăzi piețele de capital, societățile multinaționale, organizațiile neguvernamentale au căpătat tot mai multă putere în detrimentul statului.”

Fareed Zakaria

Astăzi, când, în mod mai mult sau mai puțin avizat, unii și alții își dau cu părerea asupra crizei politice generate de anularea primului tur al alegerilor prezidențiale, precum și asupra dorinței unora de reîmpărțire a sferelor de influență în Europa, un demers publicistic referitor la modul în care statul exercită, în numele legii, monopolul constrângerii fizice legitime ar părea inoportun.

Noi credem însă că nu este, în condițiile în care „alegerile deschise, libere și corecte sunt esența democrației” (Samuel Huntingon). În zilele noastre a devenit o realitate promovată de teoria modernă a democrației că aceasta este legată de reflecția asupra dreptului, impunându-se ideea că democrația liberală este în relație directă atât cu promovarea dreptului, menită să garanteze stabilitatea legilor pentru a-i determina pe membrii societății la o conduită corespunzătoare, cât și cu promovarea drepturilor ca ansamblu de libertăți fundamentale atașate ființei umane. Oamenii prețuiesc, alături de democrație ca mod de guvernare și condițiile ce le permit să ducă o viață decentă, să trăiască mai bine. De multe ori se scapă însă din vedere că temelia acestei decențe este ordinea dobândită prin lege, ordine fără de care libertățile fundamentale au de suferit. Această relație este generatoare de încredere socială și face ca legalitatea puterii obținute prin respectarea legii să reprezinte „garanția dreptului poporului de a nu fi oprimat”. Motiv pentru care, considerăm noi, exercitarea în numele legii de către stat a monopolului constrângerii fizice legitime este, îndeosebi astăzi, mai actuală ca oricând, pentru că este o chestiune cu profunde reverberații în întreaga societate.

*

Statul este o construcție pe care majoritatea oamenilor de regulă o ignoră, dar care este invocată atunci când viața, libertatea sau bunurile noastre sunt puse în pericol. Statul poate crea și nemulțumire sau chiar revoltă prin măsurile pe care le ia, de regulă în domeniul economic sau social, nemulțumiri împotriva cărora corpul social inițiază acțiuni de nesupunere civică. În decursul timpului statul a devenit principala instituție politică a societății, formula juridică de organizare și de existență a acesteia. Statul este un ansamblu de autorități, el cuprinzând, între altele, parlamente, guverne, autorități judecătorești, armată, poliție. Statul se impune, este receptat și acceptat de bună voie sau silit. Democratic sau nu, statul se impune pentru că el implică organizare și ordine (I. Muraru, E.S. Tănăsescu). Motiv pentru care statul își arogă funcția de „legislator” (parlamentul adoptând în exclusivitate toate tipurile de legi), cea de administrator” (administrând bunurile și treburile țării prin puterea executivă), cea de „judecător” (înfăptuind dreptul prin instituțiile sale specializate), dar și funcția „represivă” (realizată prin poliție, jandarmerie ș.a.), precum și alte funcții care nu sunt în relație directă cu tema demersului nostru. Acesta este, pe scurt, statul descris de știința dreptului constituțional, ramură care ocrotește cele mai importante valori economice, sociale, politice, culturale. Dar statul, ca principală instituție politică a societății a determinat numeroase dezbateri și în domenii precum filosofia, sociologia, politologia, antropologia ș.a. Între acestea filosofia politică – care face o evaluare a fenomenelor, proceselor și instituțiilor politice – afirmă că statul reprezintă, între altele, maxima ordine juridică ce guvernează societatea, monopolizând funcția legislativă și uzul forței. Pe acest temei de mai bine de un secol, reputatul sociolog și om de drept Max Weber a formulat una dintre cele mai cunoscute identificări ale statului și anume că acesta „exercită, în numele legii, monopolul constrângerii fizice legitime”, identificare pe care și-a asumat-o știința politică actuală.

La temelia societății organizate de stat se află acordul dintre indivizi, denumit generic „contractul juridico-social”. Respectivul „contract” are rădăcini mai vechi, el fiind acceptat de timpuriu de membrii societății în mod constrângător, prin renunțarea la o parte din libertatea lor individuală în schimbul posibilității de a se mișca în societate într-un mediu sigur și stabil. În timp, concepțiile cu privire la această manifestare a doctrinei contractualiste s-au modernizat, în zilele noastre respectiva doctrină manifestându-se prin curentul constituțional care, în esență, constă în faptul că după adoptarea constituției toate deciziile politice ulterioare sunt luate de legislativ în litera și spiritul Legii fundamentale a statului. În consecință, în societate libertatea individului este diminuată, fiind supusă legii, ca urmare a constrângerilor pe care indivizii și le-au asumat în mod voluntar și conștient. Motiv care l-a determinat pe Montesquieu să afirme că „libertatea constă în a face ceea ce permit legile”, iar pe Kant să aprecieze că „omul este liber dacă nu datorează ascultare nici unei persoane ci numai legilor”.

Menirea statului de a exercita monopolul constrângerii fizice are drept finalitate protejarea corpului social în ansamblul său de cei care nu înțeleg „să facă numai ceea ce permit legile”. În epoca democrației moderne lucrurile sunt însă mai complexe decât la începuturile capitalismului industrial când ordinea socială se baza pe normă și sancțiune. În anii ce au urmat războiului, în contextul social, politic și istoric al sfârșitului anilor ’40, libertatea și democrația au fuzionat, cu toate că „de-a lungul timpului liberalismul s-a aflat într-un raport dificil cu democrația, liberalismul opunându-se atât statului social (democratic), cât și statului totalitar ” (Norberto Bobbio). Drept urmare guvernările occidentale au fost identificate ca fiind „democrații liberale”, sistem politic definit nu numai prin alegeri libere și corecte, ci și prin statul de drept, sperarea puterilor, protejarea libertăților fundamentale ale cuvântului, credinței, proprietății (identificat de știința politică ca „liberalism constituțional”). Guvernări care au funcționat în general bine, beneficiind de stabilitate politică și economică care au generat prosperitate. Dar dezmembrării Uniunii Sovietice, care a semnat actul de deces al totalitarismului în numeroase state europene și nu numai, i-a urmat o perioadă de democratizare. Perioadă pe care Fareed Zakaria o descrie astfel: „Ierarhiile se năruiesc, sistemele închise se deschid, iar presiunea din partea maselor este motorul primar al schimbărilor sociale”, fenomen extrem de complex asupra căruia vom reveni. Alături de acesta în societate s-au manifestat însă și alți factori de influență. Globalizarea a făcut ca pe măsură ce domeniul activităților umane s-a extins dincolo de reglementările statului-națiune, legalitatea și regulile să devină incomode. Au fost promovate, totodată, noi generații de drepturi ale omului în dorința de a le da un caracter cât mai cuprinzător, efectul nefiind însă cel scontat deoarece s-a produs o anumită fragilizare a drepturilor fundamentale. Mai mult, piețele de capital, societățile multinaționale, organizațiile neguvernamentale au căpătat puteri sporite în detrimentul statului, a instituțiilor sale fundamentale care au fost alese prin votul oamenilor. Există chiar tendința ca „ONU să fie capturată de corporații, împingând lumea către o guvernanță globală privatizată, nedemocratică” (Gonzalo Berrón de la Transnational Institute). Toți acești factori de influență slăbesc fuziunea dintre democrație și libertate edificată cu grijă la începutul perioadei postbelice. Au apărut manifestări de „democrație neliberală” – în care regimuri alese democratic ignoră limitele constituționale ale puterii lor, dar și elemente de „neguvernabilitate”. Acestea sunt generate de disproporția dintre cererile mereu crescânde ale societății și capacitatea de răspuns a sistemului politic, de procedurile greoaie în luarea deciziilor colective intens birocratizate, de sporirea dificultăților în rezolvarea conflictelor sociale menite să asigure conviețuirea pașnică în societate, ca să nu mai vorbim de fenomenul imigraționist. Acesta înseamnă creșterea numărului de imigranți în Europa marcați de diferențe etnice, lingvistice și religioase, a căror integrare socială este mai mult decât dificilă. Imigrația necontrolată implică și reconfigurarea vieții economice și sociale în lumea post-industrială și erodarea fundamentului național al statelor europene dezvoltate, în special al celor din spațiul Uniunii Europene și Regatul Unit, dar și din America de Nord.

Corpul social din numeroase state europene, și nu numai, a realizat pe parcursul ultimelor decenii că mecanismele normale ale evoluției sociale au fost blocate uneori, iar revendicările și cerințele lor ignorate. În consecință, din cauza inabilității decidenților politici, care nu au fost capabili să gestioneze elementele de neguvernabilitate, s-au amplificat treptat manifestările de nesupunere civică. Acestea nu mai seamănă astăzi nici pe departe cu mișcările greviste de odinioară. Actorul principal al acestor manifestări este în prezent corpul social în ansamblul său, care, prin lideri de opinie sau agenți de influență, „contestă puterea, îi critică ideologia și instalează neîncrederea în politicieni”. Ascensiunea populismului antisistem în numeroase state este considerat ca „provocare la adresa ordinii de drept” și sugerează că astăzi oamenii au un respect scăzut față de sistemul politic existent. În consecință, statul exercită tot mai precar monopolul constrângerii fizice legitime, problemă despre care se discută extrem de puțin cu toate că ea se află la originea unor slăbiciuni ale democrației liberale actuale. Toate acestea au diminuat respectarea „contractului juridico-social” care reglează raporturile de putere dintre stat și cetățean în vederea menținerii ordinii și aplicării principiului constituționalismului. Presiunea maselor, a opiniei publice – care în democrația modernă joacă un rol important ca motor al schimbărilor sociale – își dezvăluie în acest caz latura sa negativă, cea a caracterului său eterogen, ușor de manipulat. Chestiunea nu este nouă, pe această temă exprimând-se de-a lungul timpului personalități marcante ale filosofiei și științei politice: James Madison (unul din părinții constituției americane) – „Pericolul represiunii într-o democrație provine de la majoritatea comunității”; Jeremy Bentham (filosof și reformator social englez) – „Democrația trebuie temperată prin respectul față de autorități”; Gustave Le Bon (creatorul psihologiei sociale) – „În anumite circumstanțe o grupare de oameni poate ajunge să posede caracteristici diferite de cele ale indivizilor ce o compun”; Fareed Zakaria (reputat politolog și autor american) – „Dacă prima sursă de abuzuri într-un sistem democratic sunt autocrații aleși de popor, a doua este poporul însuși”. Dar cel mai tranșant s-a exprimat Ortega Y. Gasset care, în cunoscuta sa carte „Revolta maselor” (apărută în perioada interbelică), afirmă că „Pentru prima oară apare în Europa un tip de om care nu vrea să dea explicații și nici măcar nu vrea să aibă dreptate, ci care, pur și simplu, se arată hotărât să își impună opiniile. Or tocmai în aceasta constă noutatea, dreptul de a nu avea dreptate, dreptatea nedreptății. Eu văd în acest lucru cea mai evidentă manifestare a noului mod de a fi al maselor, care s-au decis să conducă societatea fără a fi în stare să o facă”. Am insistat asupra cestor aprecieri pentru că în zilele noastre cei care doresc să conducă societatea fără a fi în stare să o facă sunt tot mai numeroși.

România este racordată și ea la aceste realități. Un exemplu la îndemână îl reprezintă „inflația” de candidați la alegerile prezidențiale care au avut loc la sfârșitul anului trecut, alegeri anulate de Curtea Constituțională din motive mult discutate și încă nelămurite pe deplin. Am putut constata că pentru unii dintre aspiranții la magistratura supremă în stat politica nu reprezintă nici pe departe „o vocație și o profesie” (Max Weber). De altfel, nici pentru cei doi președinți ai României – aleși și realeși de popor în ultimele două decenii – „vocația” nu a reprezentat o chemare pentru a guverna cu succes comunitatea umană reprezentată de poporul român. În perioada mandatelor celor doi președinți societatea românească nu a avut parte de o mediere reală între puterile statului și între stat și societate. A avut în schimb parte de episoade de „democrație neliberală” și de „manifestări de neloialitate” față de democrație – corupție la nivelul puterii, populism, abuz de putere. A avut parte de influențarea sistemului judiciar de către factorul politic și de episoade de „justiție televizată”, dar și de pronunțarea dreptului în unele cauze sub controlul SRI. Tonul a fost dat de „președintele jucător” care a acționat încă de la începutul primului său mandat pentru prezidențializarea funcției fără revizuirea Constituției, fapt ce a condus la sporirea puterii președintelui, respectiv la „creșterea zonelor de control autonom, zone ce privesc guvernul, administrația, media, justiția, serviciile secrete” (Thomas Poguntke și Paul Webb). În consecință, Legea fundamentală a avut momente în care nu a mai funcționat ca instrument ce limitează, obligă și pune sub control exercițiul puterii politice, vizate fiind cu precădere justiția și serviciile secrete. Acest comportament a avut și ulterior o influență nefastă asupra exercitării de către stat a monopolului constrângerii fizice legitime în mod corect, în deplin respect față de lege, tulburând totodată mediul politic și economic. Dar nu numai leadership-ul la vârf a avut carențe în „aptitudinea de a conduce”. Clasa politică românească în general (excepțiile confirmând regula) a avut și are carențe în ceea ce privește exercitarea puterii politice. Este edificator astăzi comportamentul unor politicieni din opoziție care se străduiesc să provoace o criză politică internă în condițiile în care Europa este în fierbere. Chiar și politicieni din cadrul coaliției de guvernare, mânați de orgolii și ambiții personale, au lucrat și lucrează în acest scop. Majoritatea clasei politice nu a reușit să pună deasupra intereselor personale și a celor de partid interesul național. Ei nu vor să înțeleagă că competiția politică este un „conflict reglementat” în care negocierea reală, toleranța și compromisul joacă un rol esențial. Aptitudinea de a conduce și-a arătat limitele și atunci când a fost vorba de protejarea corpului social față de cei care încalcă legea. Nu ne referim numai la înfăptuirea politicii penale – care este un atribut exclusiv al statului – ci la întreaga gamă de activități menite să promoveze protejarea vieții și libertății individului, prevenirea și stoparea actelor de justiție privată, protejarea proprietății, într-un cuvânt asigurarea securității juridice a cetățeanului ca valoare esențială a dreptului.

După înlăturarea regimului totalitar, dar îndeosebi după aderarea la Uniunea Europeană, în pofida unor greșeli politice, a unor episoade de corupție politico-economică care au generat (și încă generează) alianțe toxice cu beneficii corupte, România a progresat totuși sensibil (în ciuda unor afirmații tendențioase care văd țara într-un permanent regres). Produsul intern brut – indicator sintetic ce reflectă situația economică a unei națiuni – a situat țara noastră în anul 2023 ca fiind a douăsprezecea putere economică a Europei (înaintea unor state precum Cehia, Finlanda sau Portugalia). Situare care nu s-a reflectat însă și în starea economică a corpului social (creator al PIB-ului), care a avut și are așteptări mult mai mari din partea guvernanților. În ultimii ani, pe fondul unor greșeli și a unor fraude săvârșite în timpul pandemiei, a risipei banului public și a lipsei de control asupra cheltuirii acestuia, datoria publică a explodat. Ea a crescut și în anul trecut urmare a majorării salariului minim pe economie și a pensiilor, care nu au fost însă „pomeni electorale” – cum au afirmat unele persoane care, desigur, nu trăiesc în nevoie – ci măsuri de protecție împotriva sărăciei (după o analiză a Fundației Friedrich Ebert „deși muncesc cel mai mult dintre europeni, românii prezintă un risc mai mare de sărăcie”). La această stare de lucruri se adaugă și creșterea în capitalul social (ca normă de cooperare între relațiile de grup) a unor indicatori negativi aflați în relație directă cu exercitarea constrângerii fizice legitime (trafic de droguri și de persoane, violență stradală). Statul, prin organele sale de specialitate, nu a gestionat corect aceste noi provocări, lipsind aproape complet activitățile de prevenție. Dar ceea ce a contribuit hotărâtor la degradarea capitalului social a fost scăderea încrederii sociale a oamenilor față de autoritățile statului.

Încrederea socială se află în relație directă cu încrederea cetățeanului în instituțiile statului, integritatea și profesionalismul fiind esențiale pentru păstrarea capitalului de încredere al politicului în fața acestuia. În mandatele ultimilor doi președinți ai statului, din cauza indiferenței față de interesul public, a mimării luptei împotriva corupției, a incompetenței unor politicieni cu putere de decizie (unii deținători chiar de portofolii ministeriale) capitalul de încredere al politicului în fața cetățeanului a scăzut constant. Este indiscutabil faptul că rezultatul de la primul tur de scrutin al prezidențialelor a fost cu precădere expresia nemulțumirilor corpului social privitoare la funcționarea normală a mecanismelor vieții sociale românești care au erodat speranța de mai bine a oamenilor. Între timp a intervenit însă și o schimbare nesesizată de clasa politică, politologi și analiști. Situația politico-economică și de securitate în Europa de la momentul alegerilor prezidențiale a fost diferită de cea a momentului alegerilor locale și europarlamentare ce au avut loc în vara anului trecut. „Războiul hibrid” a devenit între timp o realitate evidentă în întreaga Europă, manipularea opiniei publice jucând un rol esențial, rețelele sociale devenind în ultimii ani „noua morfologie a lumii actuale, logica de funcționare a acestora modificând substanțial modul de operare și efectele la nivelul unor procese precum politica și puterea” (Manuel Castells). Toate acestea au luat prin surprindere clasa politică românească creându-se un adevărat haos electoral. Situația este și astăzi complexă și în evoluție, motiv pentru care suntem tentați să ne întoarcem la aprecierile lui Ortega Y. Gasset. Tentația este susținută de faptul că unii candidați nu înțeleg (sau se fac că nu înțeleg) locul și rolul partidelor în viața politică a țării (perspectivă care ar fi dominată de dezordine socială), sau care cer în mod populist revizuirea frontierelor în condițiile în care este bine cunoscut faptul că orice revizuire de acest gen generează tensiuni și conflicte. Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea candidaților scapă din vedere că în sistemul semiprezidențial președintele nu este „șeful statului” (chiar dacă este ales direct de popor), „organul reprezentativ suprem al poporului român” fiind, conform Constituției, Parlamentul României. Președintele face parte, alături de premier, din puterea executivă, motiv pentru care promisiunile electorale ale candidaților, pentru a fi realizabile, trebuie să se bucure de sprijin parlamentar, sprijin greu de obținut în actuala configurație politică a legislativului.

Am supus atenției unele elemente ce caracterizează statul, construcție aflată în slujba cetățeanului, „el impunând pentru că implică organizare și ordine prin drept”, corelație ce poate fi optimizată de un regim politic democratic, dar și diminuată în anumite condiții. Există însă astăzi o tendință de contestare a formei politice statale. Politologi, analiști politici, oameni politici lucizi discută despre o criză a statului generată, în această epocă a globalizării, de faptul că „piețele de capital, societățile multinaționale, organizațiile neguvernamentale, au căpătat tot mai multă putere în detrimentul celei mai importante instituții a societății (Fareed Zakaria). La nivelul Uniunii Europene se manifestă fățiș opoziția în ceea ce privește transferarea de atribuții din sfera competențelor naționale către unele instituții comunitare. Un exemplu edificator îl reprezintă poziția unor curți constituționale din state cu democrații de tradiție de a accepta prioritatea dreptului comunitar în relația cu reglementările cuprinse într-o constituție deoarece legea fundamentală a unui stat exprimă identitatea și suveranitatea națională (în acest sens și Curtea Constituțională a României adoptând două decizii). Numeroase state membre consideră totuși că această uniune politico-economică poate fi benefică în continuare pentru pacea, libertatea și prosperitatea continentului cultivând valorile de esență liberală, râmând însă în continuare atașate și identității lor culturale naționale. Motiv pentru care personalități marcante ale continentului vorbesc tot mai apăsat despre inițierea unor schimbări instituționale, legislative, economice, sociale, militare la nivelul Uniunii, cu deosebire în această perioadă extrem de complicată. În România, din momentul în care Legea fundamentală nu a mai pus sub control deplin exercițiul puterii politice a fost afectat și fundamentul democratic al statului, pe care președintele demisionar l-a numit ca fiind un „stat eșuat”, exprimare ce furnizează și răspunsul la întrebarea din titlul prezentului demers publicistic – după e predecesorul său a caracterizat statul din timpul mandatelor sale ca fiind un „stat mafiot”! Eșuat de conducătorii politici, nu de către corpul social care dintotdeauna a fost dispus să facă sacrificii în măsura în care privilegiile sunt ținute sub control, supremația legii nu este o iluzie, mecanismele evoluției sociale funcționează, iar revendicările de bun simț sunt soluționate în mod rezonabil. Alegerile prezidențiale care vor „redebuta” la începutul lunii viitoare vor trebui să dea semnalul unor schimbări reale în ceea ce privește eliminarea privilegiilor și instaurarea supremației legii, iar mecanismele evoluției sociale să funcționeze în folosul „binelui comun”. Țara are astăzi nevoie mai mult decât oricând de un președinte care să reprezinte cu demnitate statul român, să exercite în mod ferm și echilibrat medierea în societatea românească, să redefinească politicul prin raportarea la moralitate și drept, schimbări ce vor trebui să se reflecte direct și asupra clasei politice. Pentru că „democrația ca sistem politic nu poate garanta că cetățenii vor deveni de la sine prosperi, corecți, pașnici, înțelepți, dar se străduiește să creeze premisele acestor deziderate”, la temelia acestui demers trebuind să se afle respectul față de lege, iar clasa politică să fie cea care să lucreze în așa fel încât democrația să devină dintr-o formă de guvernare și un mod de viață.

Perioada pe care o parcurgem ne creează sentimente de nesiguranță, descurajare și revoltă. Situația de pe mapamond, și în special cea din Europa, a devenit dificilă încă din momentul agresiunii Federației Ruse asupra Ucrainei (care, după dobândirea independenței față de statul sovietic, a făcut greșeala de a „ucrainiza” excesiv țara), ea devenind extrem de complexă după alegerile prezidențiale din Statele Unite. Noul președinte american are o viziune politică, economică și militară diferită de cea a predecesorului său. Care vor fi costurile acestei noi viziuni pentru Europa, pentru statele Uniunii Europene în special, rămâne de văzut. Există însă semnale vizibile că „forța dreptului”, care a prevalat în relația dintre statele europene timp de trei generații pierde teren în favoarea „dreptului forței”. În acest context dificil trebuie să avem guvernanți capabili care să creeze un necesar echilibru între politica internă și cea externă, iar statul să redevină instituția care dispune de puteri reglementate ce îi vor permite să acționeze conform principiului „nu oamenii, ci legile guvernează”, care să asigure exercitarea în numele legii a monopolului constrângerii fizice legitime. Cei chemați să o facă sunt politicienii care înțeleg politica și „trăiesc pentru politică” (nu „din politică”). Fie că ne place sau nu, politica este o activitate necesară pentru a guverna o comunitate umană, fiind profund legată de societate. Astăzi societatea noastră este dominată de o situație conflictuală. Știința politică a statuat însă că „problema autentică a politicii rezidă tocmai în modul de a înfrunta și soluționa conflictele. Politica fără conflict este o iluzie periculoasă, putând conduce la manifestări de natură totalitară, ea neputând funcționa însă nici fără consens”. Conflictul și consensul permit ca actorii politici să cadă de acord asupra regulilor „jocului politic”, în lipsa acestuia putându-se instala în societate o stare de anomie. Relativ recent reputatul Jacques Attali afirma: „Nimic nu este mai păgubitor decât să așteptăm de la alții rezolvarea problemelor noastre. Este certitudinea dezastrului: crizele nerezolvate la timp, cu luciditate, de cei direct amenințați sfârșesc prin a se transforma într-un tsunami atât de puternic încât nimic nu le mai poate opri. Vor supraviețui numai societățile care au vrut să se pregătească pentru a face față provocărilor viitorului”. Societatea românească ce va face?