În chiar ziua în care a fost pronunțată în fond la ÎCCJ sentința în Dosarul Microsoft — dosar în care mă lupt cu DNA-ul de aproape 10 ani și în care am obținut o victorie de etapă achitându-l la fond pe ex-ministrul Gabriel Sandu — m-am apucat să apăr pro-bono niște ciobani reținuți la protestele de pe 15 Septembrie (n.r. click aici pentru a citi despre achitarea lui Sandu).

Clienții mei sunt frații Vlad, de pe undeva din Prahova: oameni sinceri, muncitori, cu palme imense și mai bătucite decât lama unei lopeți, care au lăsat în urma venirii mascaților la ușa lor, fără grijă și fără apărare, familii, copii, dar și 15 vaci și 150 de oi. Cui îi pasă?

Rețeta

Alaltăieri — audieri de ore întregi la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care s-au terminat, cum altfel?, inevitabil, cu mandate de reținere de 24 de ore pentru toți cei aproape 20 de ciobani aduși cu mascații de peste tot prin țară… Primul lot de ciobani a fost dus la judecătorie pentru mandate de 30 de zile la doar două ore după ce au fost reținuți. Împărțiți ad-hoc în două loturi (nu știm cum și nu știm de cine), au fost toți — nu contează care, ce și dacă făcuse! — arestați 30 de zile de către doi judecători de la JS 1, unul de la Completul 8 și altul de la Completul 1.

Ieri, alte loturi au fost aduse, într-unul dintre acestea fiind și „clienții” mei, frații Vlad. Numai că… SURPRIZĂ! „Hazardul” a făcut ca cei 14 inculpați dintr-un singur referat, tăiat ad-hoc în două dosare, să fie judecați de… da, ați ghicit — de aceiași judecători de la Completul 1 și Completul 8, de la aceeași Judecătorie a Sectorului 1, în care „întâmplarea” face ca secția penală să fie condusă de către un magistrat delegat (cum altfel?) direct pe această funcție de pe la Judecătoria Medgidia. Da, exact „ca pe vremuri”! Rețetele bune nu au moarte!

Am cerut instanței, în scris, să ne spună cine a tăiat referatul unic în două, în baza cărui act, după ce criterii și cum s-a făcut „repartizarea aleatorie” în ECRIS, de vreme ce Codul de procedură penală nu cunoaște decât un singur mecanism de separare a unei cauze — disjungerea, pe care o dispune un judecător, prin încheiere motivată, nu registratura. Când două zile la rând toate loturile pică la aceleași două complete, „aleatoriu” devine un cuvânt pe care îl pui între ghilimele.

Voi povesti mai jos mai multe detalii, pentru cei care vor să înțeleagă mai bine abjecția Sistemului și cum se fac dosare politice unor oameni simpli și sinceri în nemulțumirea lor, care simt că guvernul le-a pus lor și animalelor lor cuțitul la gât — dosare care au ca prim și ultim scop înfricoșarea populației și descurajarea de a mai participa la orice fel de protest împotriva orânduirii!

Ultraj fără victimă

Gheorghiță și Constantin-Cosmin Vlad sunt frați, din Nucșoara de Sus, comuna Posești. Au venit la București cu un microbuz închiriat, împreună cu al treilea frate. Ce li se reține? ULTRAJ. Adică lovirea unui jandarm. Întrebarea firească: pe cine au lovit?

Pe NIMENI. Și nu o spun eu, o spune chiar referatul procurorului. Citez din analiza probelor făcută de Parchet: gardul metalic aruncat de Gheorghiță „a lovit gardul metalic din fața dispozitivului”, „unul dintre jandarmi s-a ferit […], iar altul l-a parat cu scutul de protecție”, iar a treia oară a fost „parat cu scuturile de protecție”. La Constantin-Cosmin: „jandarmii din primul rând al dispozitivului au reușit să pareze lovitura cu ajutorul scuturilor de protecție” și, negru pe alb, „FĂRĂ SĂ REUȘEASCĂ LOVIREA ACESTORA”.

Și atunci de unde ultrajul? Din prima parte a aceluiași referat, unde se scrie senin că au aruncat cu garduri „LOVINDU-I”. Același act, aceeași zi, același procuror: la o pagină îi lovesc, la alta nu îi lovesc. Ba mai mult: în aceeași frază despre Constantin-Cosmin scrie că a aruncat „FĂRĂ A LOVI”, la două rânduri după „lovindu-i”.

Nu există nicio persoană vătămată. Nici măcar una „neidentificată”, cum apare la ceilalți inculpați. Nicio declarație, niciun certificat medico-legal, nicio zgârietură. Ultraj fără victimă — o premieră juridică pe care o cer, modest, publicată în manuale.

Detaliu savuros: alți doi inculpați din ACELAȘI referat, care au aruncat cu pietre și bucăți de pavaj smulse din stație „fără a-i lovi” pe jandarmi, sunt cercetați DOAR pentru tulburarea ordinii publice. Nu pentru ultraj. Aceeași faptă, altă încadrare. De ce? Nu vă osteniți să căutați răspunsul în dosar, nu e acolo.

„Hazardul”, circumstanță agravantă

Iar când ajunge la faptul incomod că nimeni nu a fost atins, Parchetul ne oferă o perlă pe care o veți reciti de trei ori ca să vă convingeți că e reală: faptul că obiectele „nu au lovit efectiv jandarmii SE DATOREAZĂ HAZARDULUI, ceea ce imprimă o GRAVITATE SPORITĂ” faptelor. Va să zică: dacă nu ai lovit pe nimeni, ești mai periculos decât dacă ai fi lovit. Cu asemenea logică, cel mai cuminte om din România devine, la „nevoie”, cel mai mare infractor.

Gazul și ora care lipsește

Acum partea pe care nimeni nu vrea să o discute. Comandantul detașamentului de jandarmi declară el însuși că „PÂNĂ ÎN JURUL OREI 11:30, PROTESTUL A FOST UNUL PAȘNIC, FĂRĂ INCIDENTE NOTABILE” și că apoi s-au folosit „spray iritant-lacrimogen, tonfe și scuturi”. Ambii frați au declarat că au plecat de acasă fără gândul de a face vreun rău și că abia după ce au fost gazați, cu ochii în flăcări, într-o mulțime înghesuită, s-au trezit apucând gardul din fața lor. Constantin-Cosmin a precizat că din cauza gazelor și-a tras eșarfa tricoloră peste față. Parchetul recunoaște EXPRES în referat că inculpații și-au explicat reacțiile prin gazul lacrimogen pulverizat de forțele de ordine — și le răspunde, textual, că „era firesc în acel moment să încerce să se retragă”. Firesc. Gazat, în mijlocul a mii de oameni. Firesc.

Și aici vine hiba care spune totul despre seriozitatea anchetei: în TOT referatul nu găsiți ORA la care s-au întâmplat faptele. Doar „la secunda 00:30”, „la minutul 01:05”, „în intervalul 00:06–00:13” — minute din fișierele video, nu ore din ziua aceea. Adică exact singurul reper care ar arăta ce a fost ÎNAINTE și ce a fost DUPĂ gazare. Fără el nu poți dovedi provocarea, dar nici nu o poți infirma. Convenabil, nu? Și, cum aceleași secunde apar filmate din mai multe unghiuri, în fișiere diferite, nimeni nu poate spune dacă „de trei ori” nu înseamnă, de fapt, o singură aruncare numărată de trei ori.

Cât despre „starea de temere” care ar fi tulburat ordinea publică — elementul care trebuie DOVEDIT, nu presupus — propoziția e identică, virgulă cu virgulă, la toți cei paisprezece: „au creat o stare de temere persoanelor care se aflau în zonă ori care au observat în mass-media evenimentele petrecute”. În schimb în referat nu este numită nicio persoană speriată. Niciun martor. Niciun om care să fi văzut la televizor și să se fi temut. Nimic. După logica asta, orice știre de la ora 19:00 ar produce automat infracțiunea.

Ce am spus în sală

Toate acestea le-am spus în fața judecătorului. Cu paginile referatului în mână, cu citatele subliniate, cu contradicția dintre pagina 11 și pagina 18 arătată cu degetul. Am spus că un ultraj fără persoană vătămată nu e ultraj, că „hazardul” nu e circumstanță agravantă în niciun cod penal din lumea asta, că o „stare de temere” pe care nu o declară nimeni nu există decât pe hârtie, că nu poți aresta un om pentru ce au făcut alții în jurul lui — că răspunderea penală e personală, nu „conjugată”. Am spus că Parchetul însuși recunoaște că „gravitatea faptelor comise de fiecare dintre inculpați diferă” și cere, în fraza următoare, aceeași măsură pentru toți, și că Strasbourgul a numit asta, în Dolgova și Korchuganova, arestare colectivă, incompatibilă în sine cu art. 5 din Convenție. Am spus că oamenii ăștia au stat șapte zile acasă, la vaci și la oi, după ce fuseseră deja audiați și lăsați liberi, și că nimic nu s-a schimbat în cele șapte zile în afară de nevoia cuiva de o „reacție fermă”. Am cerut respingerea propunerii, în subsidiar control judiciar, în cel mai rău caz arest la domiciliu.

Și m-am uitat, în timp ce vorbeam, la judecător: asculta impasibil. Atât.

Dosarul rămas pe masă

Iată elementul care, poate mai bine ca orice, sintetizează și simbolizează în cel mai înalt grad felul în care se face azi justiție în România:

judecătorul de drepturi și libertăți de la Completul 1 al JS1 — recuzat în prealabil de mine, pentru că, cu mai puțin de 24 de ore înainte, arestase în bloc, pe durata MAXIMĂ, cinci oameni din același dosar, printre care unul despre care însuși Parchetul scrisese că fusese „observat în preajma grupului […] FĂRĂ ÎNSĂ A DESFĂȘURA VREO ACTIVITATE ÎN ACEST SENS” — s-a retras, după îndelungi dezbateri și audieri, să delibereze. Însă s-a retras… FĂRĂ DOSARUL CAUZEI!!!, dosar pe care l-a uitat pe pupitrul său.

După aproape o oră de așteptare în sală a soluției și nesfârșite glume despre cum studiază judecătorul filă cu filă dosarul, o colegă avocat face uluitoarea remarcă: „Nu prea cred că are cum să-l studieze… pentru că l-a lăsat pe masă!!!”

ULUIALĂ! Chiar era pe pupitrul judecătorului!!! Odată încredințat de acest fapt, m-a apucat o îngrijorare subită cum că judele nu poate să-și facă o opinie complet fundamentată fără probele din dosar, motiv pentru care am dat buzna din sală căutând grefiera pentru a-i aduce la cunoștință acest „mic incident”… Am înregistrarea. O puteți asculta.

Deținătorii adevărului

Cert e că în vreo 26 de ani de avocatură, câți s-au strâns până acum, n-am avut niciodată o probă mai concludentă că doar referatul procurorului contează, nu probele, nu apărarea, nu pledoaria. Judecătorul nu avea nevoie de dosar pentru că soluția nu era în dosar. Soluția venise cu referatul, ca o anexă nescrisă.

Există o categorie de cauze — cele în care statul vrea să strivească cetățeanul — în care „adevărul judiciar” e stabilit dinainte, de către cei care dețin monopolul asupra a ceea ce e corect să se decidă. Acolo, foarte tinerii magistrați de pe la instanțele de prim grad nu mai judecă: validează. Iar avocatul, cu probele lui, cu contradicțiile găsite în chiar actul acuzării, totul devine o simplă formalitate - trebuie să fie și ei pe acolo: avocatul a devenit un „simplu cetățean” care vorbește într-o sală în care decizia a fost luată înainte ca el să deschidă gura. Niciodată până acum nu am avut sentimentul inutilității și al caracterului formal pe care a ajuns să îl aibă profesia de avocat în România ca în ziua aceea.

Doi frați ciobani, cu 165 de animale rămase în grija cerului, băgați după gratii pentru garduri aruncate în scuturi, după ce au fost gazați, pe baza unui referat care se contrazice singur la câteva pagini distanță. Iar dosarul lor, uitat pe masa judecătorului, e singurul lucru din ziua aceea care nu s-a contrazis.

Ps: Ce greșește un magistrat, 10.000 de medici nu pot repara. Nu e vorba mea. E a avocatului lui Ceaușescu, spusă la 30 de ani de la „proces”. Se pare că unele lecții nu se învață nici în 36.