Lumea Justiției publică în cele ce urmează analiza devastatoare făcută de avocatul Mihail Udroiu (foto), conf. univ. dr. și fost judecător ICCJ, în legătură cu atacul dat de trei membri ai Secției pentru procurori a CSM – Bogdan Staicu, Claudiu Sandu și Emilia Ion - la adresa șefei PICCJ Cristina Chiriac.

Desigur, este vorba despre punerea în discuție a sesizării Inspecției Judiciare privind o eventuală încălcare a independenței procurorilor, pe motov că șefa PICCJ a cerut strămutarea unui dosar. O cerere care i-a și fost admisă, astfel că, explică Udroiu, „Inspecția judiciară nu poate 'rejudeca' ceea ce s-a decis printr-o hotărâre definitivă”.

Analiza a fost scrisă și publicată de revista Q Magazine joi, 17 septembrie 2026, înainte ca la Secția pentru procuror a CSM să se dea votul final pe sesizarea Inspecției Judiciare (votul de joi fusese 3 la 3, plus votul nul al procurorului Daniel Horodniceanu, care a cerut timp mai mult pentru documentarea cazului). Între timp, vineri, 18 septembrie 2026, Secția pentru procurori a votat: sesizarea Inspecției Judiciare a fost respinsă cu 4 la 3 (click aici pentru a citi).

Iată analiza avocatului Mihail Udroiu:

„Inspecția judiciară nu poate 'rejudeca' ceea ce s-a decis printr-o hotărâre definitivă

Am scris aici, acum câteva zile, despre un Guvern demis care își scria singur regulile: o anomalie care, paradoxal, stârnește prea puțină reacție la nivelul societății noastre, preocupată de tot felul de subiecte marginale. Revin, dar cu situația răsturnată: trei membri ai Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii vor ca Inspecția Judiciară să 'investigheze' un act al Procurorului General pe care Înalta Curte de Casație și Justiție l-a 'primit', considerându-l o modalitate legală de învestire, l-a examinat și, mai mult, l-a și admis printr-o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, mai nou, o hotărâre a celei mai înalte instanțe nu este definitivă până este și Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii convinsă că este totul în regulă...

În orice societate europeană matură, după dezlegarea dată de o instanță supremă, chestiunea tranșată jurisdicțional nu poate fi 'judecată' de o altă autoritate, bunăoară Inspecția Judiciară, indiferent cum s-ar numi calul troian prin intermediul căruia s-ar realiza învestirea acesteia din urmă; doar că la nivelul Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii există prostul obicei de a înfiera public unele hotărâri definitive ale instanței supreme, mai exact cele care nu sunt pe placul unora dintre membrii acesteia și însemnărilor din agenda acestora. Dar oare are această secție competența legală să 'revizuiască' ad nutum orice hotărâri care ies din linia lor de interese?

Instituțiile nu se măsoară după cauzele pe care spun că le servesc, ci după felul în care își respectă competențele.

Dincolo de lozinci sau de ceea ce se înțelege pentru un profan într-ale dreptului, limitele acestor competențe constituie chintesența conceptului de stat de drept: acceptăm ca dreptul să ne guverneze și, totodată, ne supunem conștient limitelor pe care acesta le impune, respectiv ni le impune. Cine nu o face sau nu dorește să o facă înseamnă că sfidează deliberat dreptul ori nu înțelege conținutul normelor sale. Tertium non datur. La acest nivel instituțional ambele ipoteze sunt la fel de grave.

Faptele. La Curtea de Apel Craiova, o persoană a contestat o soluție de clasare dispusă de procurorii anume desemnați să cerceteze magistrați. La 14 septembrie 2026, procurorul general a cerut Înaltei Curți strămutarea cauzei pentru o suspiciune rezonabilă asupra imparțialității judecătorilor acestei instanțe. Pe data de 15 septembrie 2026, instanța supremă a admis cererea de strămutare (în opinie majoritară) și a trimis dosarul la Curtea de Apel București.

Legea. Nu este nevoie de o incursiune prea profundă în normele de procedură pentru a ști cine poate formula o cerere de strămutare. Din nou, după cum am repetat în și cu alte ocazii, nu ne uităm la oameni, ci la lege și instituții, sina ira et studio. Codul de procedură penală stipulează că strămutarea o poate cere 'procurorul', fără niciun adjectiv, iar Constituția spune cine este procurorul: membrul unui Minister Public unic, condus pe principiul controlului ierarhic de procurorul general, care controlează toate parchetele și poate infirma orice soluție. Cel care poate infirma actul oricărui procuror nu poate fi singurul procuror din România căruia i s-ar interzice să-l facă. A spune că procurorul aflat în vârful ierarhiei nu poate efectua un act pe care are dreptul să-l infirme ar însemna să reduci poziția de procuror general la un rol de mandarin al justiției, bun doar de scos în față la rapoarte și festivități de tăiat panglici.

Ierarhia nu funcționează numai de sus în jos, când este vorba de răspundere, și numai de jos în sus, când e vorba de prerogative. Iar procurorul general nu a ordonat nimănui să semneze ce nu credea, ci și-a asumat matur răspunderea unei cereri de strămutare, în condițiile în care a apreciat că o asemenea cerere este necesară față de particularitățile cauzei și, cred eu, și față de modul de acțiune și de resorturile care au determinat un anumit judecător să pună în dezbatere o astfel de temă; altfel spus, elementele particulare ale cauzei în discuție au fost augmentate de pro-activitatea, ori poate reactivitatea judecătorului acelei cauze.

Iar cum nimeni nu este mai presus de lege, Înalta Curte a fost sesizată, a verificat modalitatea de învestire, legalitatea și temeinicia sesizării și, în final, a admis-o. Din clipa în care instanța supremă s-a considerat legal sesizată și s-a pronunțat pe fond, legalitatea și temeinicia cererii de strămutare au fost consacrate, implicit, dar definitiv, printr-o hotărâre pe care nimeni nu o mai poate contesta nicăieri și nicio autoritate a unui stat ale cărui puteri pretind că funcționează în matricea preeminenței dreptului nu poate 'controla' ceea ce a soluționat instanța supremă.

Persoanele care funcționează în cadrul unor atare autorități trebuie să își reprime inițiativele de acest gen, care amintesc, mai degrabă, de comisarii poporului de odinioară, sau poate, pentru binele democrației constituționale, acestea ar trebui reprimate prin mecanismele pe care dreptul le pune la dispoziție. Nu poți confunda interesele instituției din care faci parte și o conduci cu interesele și idiosincraziile personale, altfel golim de conținut însăși ideea de stat de drept. Rămâne de urmărit evoluția subiectului.

Res iudicata pro veritate accipitur, spuneau romanii: lucrul judecat se ține drept adevăr, nu pentru că judecătorii n-ar greși niciodată, ci pentru că fără această convenție, uneori o veritabilă ficțiune juridică, nicio dispută nu s-ar mai încheia și nicio ordine juridică nu ar mai sta în picioare. Legea interzice, de altfel, Inspecției Judiciare să aprecieze legalitatea hotărârilor judecătorești. Ceea ce cei trei membri vor să trimită la Inspecție, sub numele 'modului de introducere a cererii', este exact ceea ce Înalta Curte a tranșat; hotărârea definitivă le dă răspunsul și, în aceeași clipă, le închide drumul. Cine sesizează Inspecția împotriva procurorului general sesizează, de fapt, Inspecția împotriva Înaltei Curți. Cât despre opinia separată, ea este onoarea deliberării, nu a doua hotărâre.

Ministrul. Sunt printre ultimii care poate fi bănuit de indulgență față de acest Guvern; am scris că un Executiv demis nu poate scrie reguli noi. Tocmai de aceea pot spune, fără să mă contrazic, că ministrul justiției a făcut miercuri exact ceea ce trebuia. A lua parte la lucrările unui organ în care Constituția te așază nu înseamnă a legifera; ministrul nu vine la Consiliu ca oaspete, ci ca membru de drept, sub a cărui autoritate lucrează procurorii, iar interimatul îl lasă fără mandat politic, nu fără atribuțiile pe care Constituția și legislația le permit unui guvern demis. Secția însăși a confirmat-o, cu șase voturi la unu.

Ministrul Cătălin Predoiu a înțeles însă ceva mai adânc decât o chestiune de vot: un procuror general trimis la Inspecție la cinci luni de la învestire, pentru un act validat de instanța supremă, nu ar mai fi un procuror general, ci un procuror în verificare, condus de propriile temeri, iar un Minister Public condus de temeri nu mai apără interesele generale ale societății, ci propria prudență. De aceea a cerut o conducere 'care să nu fie amputată încă de la bun început'. Este gândire strategică, nu un calcul de conjunctură: ministrul nu a apărat o persoană, ci a împiedicat Consiliul să treacă o linie de la care nu s-ar mai fi întors, aceea dincolo de care garantul independenței procurorilor devine cel care îi pedepsește pentru că au avut dreptate în fața judecătorilor. Vineri, aceeași linie va sta din nou în fața Secției, iar ministrul are datoria, nu doar prerogativa ori dreptul, de a-și exercita din nou competențele legale și de a vota. Un derapaj al Consiliului nu se previne prin absență.

Nefasta treime. Sesizarea este dorită de trei membri ai Secției, și o spun cu toată măsura pe care o cere calitatea în care scriu.

Despre unul se vorbește în sistem că ar acționa în considerarea promisiunii unui loc eligibil pe listele unui partid politic; nu știu dacă este adevărată sau nu rumoarea, dar sunt convins că asemenea promisiuni se adresează celor care mai au un vot în Consiliu și se uită celor care nu-l mai au. Nu ar fi primul (și probabil nici ultimul) care s-a încrezut în promisiuni politicianiste până le-a făcut jocurile și apoi este lepădat ca o tinichea stricată, aviz amatorilor.

În privința altuia, înainte ca el să analizeze conformitatea actelor procedurale, ar fi interesant de verificat modul în care își deconta chiria în perioada 2010 – 2015, împreună cu partenera sa de viață, pentru același apartament, sau dacă efectua vizite la penitenciar la o persoană condamnată la pedeapsa închisorii pentru luare de mită de la Bercea Mondialul. Cred că și aceste rumori din sistemul judiciar ar trebui analizate cu atenție fie pentru a înceta prin clarificare, fie pentru a pune în discuție elemente de credibilitate sau legitimitate. Aceste aspecte, dacă ar fi adevărate, nu îl descalifică doar profesional și moral, dar acționează ca niște sfori pe care anumite persoane interesate le-ar folosi drept hățuri. Și nu e corect pentru instituție și justiție să fie așa.

Al treilea membru, cu experiență de procuror judiciarist, ar fi trebuit să știe cum se formulează o cerere de strămutare și cine o poate formula; despre ceilalți doi am rezerve că ar fi înțeles aspectele procedurale pe care le trimit la Inspecție.

Vicepreședintele Consiliului ocupă, de altfel, un scaun de pe care se vorbește în numele întregii magistraturi, nu al unei tabere; a conduce, de pe acel scaun, o sesizare împotriva conducătorului Ministerului Public pentru un act admis de Înalta Curte înseamnă a fi confundat scaunul cu o tribună. Și chiar de pe acest scaun nu cred că pot fi date uitării lipsa vreunei realizări profesionale notabile, poate doar cu excepția petrecerilor pe bază de hamei și malț din birourile de la poliție și Parchetul Capitalei. Și nici faptul că după plecarea din parchet a susținut numirea în funcții de conducere a unor procurori, foști polițiști, parteneri de petrecere, unul dintre ei fiind autorul moral al halucinantului caz Spitalul Pantelimon, în care două doctorițe ATI au fost acuzate nejustificat de omor. Deopotrivă, cred că se poate observa facil cum în calitate de membru și vicepreședinte CSM s-a remarcat doar prin incapacitatea de lua vreo măsură constructivă, prin faptul că refuză cu obstinație să comunice public și să colaboreze cu judecătorii din Consiliu, precum și prin faptul că a scindat efectiv secția, intrând în conflict deschis cu alți doi membri pe care îi suspectează de 'colaboraționism' cu secția de judecători. Iar astfel de exemple de leadership și good management pot continua.

Mai este un aspect pe care cei trei l-au ridicat ei înșiși, fără să bage de seamă că se privesc în oglindă. S-a susținut că procurorul general nu putea vota, fiindcă sesizarea o privește. Principiul este onorabil; cel care îl invocă a votat însă, în decembrie, sesizarea Inspecției într-o chestiune născută dintr-un documentar în care el însuși apărea. Incompatibilitatea nu poate avea geometrie variabilă, riguroasă pentru adversar și suspendată pentru sine. Și, dacă tot vorbim despre aparențe și conflict de interese, presa a semnalat că soția vicepreședintelui este inspector judiciar, adică lucrează în instituția pe care el o sesizează. Dar aparența cea mai gravă este alta. Secția nu are competența de a ancheta; legea a dat-o Inspecției tocmai pentru ca cei care hotărăsc să nu fie și cei care cercetează. Cei trei au venit însă în ședință cu propria investigație a situației, făcută fără nicio bază legală, cu concluziile gata scrise și cu verdictul formulat înainte ca vreun inspector să fi deschis dosarul; au respins chiar amânarea cerută de un coleg de-al lor care voia, înainte de a vota, să vadă actele de la Craiova. Au cerut procurorului general să se abțină de la un vot care o privea și au uitat să se abțină de la un vot care privea propria lor anchetă. Cine vine la deliberare cu verdictul în buzunar nu mai este judecător al cauzei, ci parte în ea. Pentru a parafraza un mare om de stat - dintr-o altă țară -, ar fi interesantă investigarea investigatorilor referitor la întreg tabloul acestei anomalii; desigur dacă și în măsura în care Inspecția Judiciară va fi învestită conform legii, iar nu ultra sau chiar contra legem.

Nu pledez pentru procurorul general ca persoană; pledez pentru ordinea de drept a unei democrații constituționale în care un procuror cere strămutarea, fiindcă legea i-o îngăduie, asigurând pe această cale realizarea unor drepturi fundamentale, o instanță o admite fiindcă o găsește întemeiată, iar hotărârea definitivă, luată în unanimitate sau cu majoritate, închide discuția fiindcă altminteri nu ar mai fi definitivă.

Vineri, Secția nu va vota despre un procuror general; va vota dacă, în România, ultimul cuvânt al Înaltei Curți mai este ultimul și pentru cei chemați să îl garanteze. Într-un stat de drept, la Înalta Curte se poate pierde. Nu se poate însă reveni, pe ușa din dos a Inspecției, ca să se recâștige ceea ce s-a pierdut în fața judecătorilor. Cine încearcă totuși nu caută dreptatea, ci revanșa; iar revanșa, oricât de solemn ar fi îmbrăcată în proceduri, rămâne ceea ce a fost dintotdeauna: contrariul justiției”.